Carlos Cuellar are 27 de ani si e fundas. Asta inseamna, conform definitiei de la pagina 142 a “Dictionarului de Caterinci de pe Stadioane”, ca e “prieten cu fotbalistii”. Ma-sa l-a nascut la Madrid, dar, in Spania, n-a avut fata decat pentru sferturi si (hai, fie!) jumatati de echipa. In vara lui 2007, s-a saturat de Osasuna si a plecat din Pamplona. In vara lui 2008, a ajuns la Birmingham, unde joaca pentru Aston Villa. Drumul dintre punctele A si B a durat un an si a trecut prin punctul G: Glasgow.

Cuellar a jucat un an la Rangers si a primit la schimb un salariu, dragostea totala si respectul vesnic al scotienilor cu sange albastru. Ceea ce mi se pare cel putin bizar. Pentru ca in Europa joaca vreo 200 de fundasi centrali mai buni ca el. Eu stiu cel putin 10 in Romania si macar 5 in Bulgaria. Cuellar e inalt cat Palatul Telefoanelor, rapid ca o testoasa care a fumat marijuana, are eleganta unui taietor de lemne, iar cu mingea la picior e mai putin iscusit ca Emil Constantinescu. Ca sa nu fiu nedrept, in rolul lui de prieten al fotbalistilor si de dusman al fotbalului, nu e chiar pamant de flori. Face un marcaj bunicel, e tare pe picioarele din spate, de grabu rupatoriu de os nevinovat si da cu capul mai tare ca Zidane.

Acum un an, a a fost desemnat oficial drept cel mai bun fotbalist (!!!) din Scotia, ceea ce spune multe despre valoarea Scottish Premier League. A multumit si a spus ca ar vrea sa joace la Rangers pana la finalul carierei. Peste o luna a semnat cu Aston Villa.

Locul lui fruntas in clasamentele fotbalului scotian ramane o enigma. Un mister si mai mare e, insa, pozitia lui in ierarhia emotionala a suporterilor lui Rangers, zgarciti nu numai cand e vorba de lire, ci si de corazon. Iar aceste mistere nu sunt explicate, ba chiar sunt adancite de mesajul de pe tricoul baiatului din poza de mai jos.

Daca mi se permite un rautacism, pot sa va spun ca alcatuirea poeziei (folosirea lui “love of my life”, dragostea unui chel pentru parul cret al unui alt barbat), coroborata cu zambetul giocondic al purtatorului de tricou, ma face sa cred ca personajul invocat in versul al patrulea si oferit ca bonus acestui Gabriel Canu cu pasaport spaniol, ei, bine, numitul “wife” nu e, in nici un caz, o femeie.

PS:

Tot in Marea Britanie, dar la Cardiff, intr-un oras in care fotbalul e chestia aia la care se uita lumea cand nu e nici un meci de rugby la televizor, am vazut un alt tricou genial. Din pacate, am avut ghinionul de a prinde magazinul inchis si prostia de a nu-i face o poza. Un tricou simplu, rosu, cu scris alb pe piept. Textul e o lectie dubla, de istorie si de umor: “I support two teams – Wales and whoever is playing England”.