Cupa UEFA moare si asta nu tre’ sa ne mire. Istoria ne-a invatat ca acolo unde se bat nemtii cu rusii nu mai cresc zambile. Si sa nu-mi spuneti ca ucrainenii nu sunt rusi, pentru ca noi, cei de la www.caretas.ro, nu lasam adevarul sa strice un text bun. Deci, Werder – Sahtior, finala de la CuPA, UEFA! Paranteza. Indiferent daca-i iubim ca pe mama noastra sau ca pe a lui Urs Meier, cred ca Rat si Lucescu merita felicitari si respect. Bravo, Ratzone, jos palaria, nea Mircea, pupa-ti-as contractu’ lu’ matale cu Ahmetov! Am incheiat paranteza.

Pentru ca e ultima finala, simt din nou nevoia sa ma dau mare, ca la Real – Barça. Am fost si eu acolo. Anul trecut, pe City of Manchester Stadium, la Rangers – Zenit 0-2. La meciul dintre cea mai urata, cea mai batrana, cea mai rigida, cea mai stearsa echipa a competitiei, bruta din Glasgow si superba Zenit, ucigasa de dinozauri, ofensiva ca o grenada si placuta ochiului ca o livada de meri intr-o dimineata de mai. Frumoasa si bestia. Si asta o spun eu, care tin cu Rangers din motive pe care nici eu nu le inteleg. Si nici n-am de gand sa-i spun vreodata unui psihiatru microbist ca tin cu Barcelona, Arsenal si Rangers, pentru ca n-o sa mai pot scrie: n-am taste pe omoplati.

Ma batea gandul de ceva vreme sa dau cu pixul pe monitor despre asta, dar n-aveam tragere de inima. Am fost impins de la spate ieri, cu induiosatoarele cuvinte: “auzi, labish, pui si tu pozele alea pe facebook sau tre’ sa ma mai rog mult de tine?”. Ma rog, ideea a fost asta, poate cuvintele au fost altele. E, totusi, o doamna Asadar, de azi si pana la finala, din cand in cand, poate nu zilnic, cate un episod cu ce a ramas nepovestit de anul trecut, de la meciul pe care Mihai Mironica l-a comentat impreuna cu mine.

Lecitina isi face efectul ajutata de pozele de pe facebook (saru-mana, doamna, ca m-ai grabit!). Incepem usurel, in joc de glezne, ca nu suntem pregatiti si n-are farmec sa facem intindere. Iar astazi vi-i infatisam pe acesti domni, probele nr. 1-4 ale acuzarii in procesul “Darwin impotriva Genezei”. Acesti purtatori de buletin pe care am fost suficient de inconstient incat sa-i opresc pentru o poza erau 4 dintre cei peste 150.000 de scotieni fara bilet, veniti la Manchester ca sa bea, sa se pise si sa vada meciul (in ordinea cronologica si a importantei; ultimul obiectiv avea sa fie atins numai daca subiectii nu cadeau istoviti din cauza unuia dintre primele doua). Deci, baietii astia cu bicepsii lucrati la sala de forta Carling, cu halberea de-un litru, cantau ceva ce, in vacarmul de pe strazile Manchester-ului si cu engleza lor scuipata din gat, parea greu de inteles. Doar ca textul era cel de pe burtica probei nr. 2: “Nakamura ate my dog, dudaaa, dudaaa”.

Ca tot veni vorba de cantece, un alt slagar pe care l-am auzit cu urechile-astea doua a fost unul interpretat de o clona a baietilor din imagine, pe o strada ceva mai linistita. Un nene, echipat corespunzator, in albastru, trecea pe strada in pozitia corecta: cu o cutie de bere intr-o mana pe care o ducea la gura de 56 de ori pe minut si cu restul lazii in cealalta. Pauza pricinuita de golirea temporara a recipientului din mana stanga era folosita si pentru activitati conexe, cum ar fi respiratul si vorbitul. Si ce canta asta mic, in timp ce schimba berile mai repede ca mecanicii McLaren pneurile? Un cantecel al carui text m-a facut sa-mi pierd increderea in propriii genunchi si sa vad lumea in alte culori: “Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii don’t give a fuck about Donald Duck”.

Exista ceva mai frumos pe lume?

PS:

1. Textul de pe tricoul criticului de arta de mai sus nu face parte din opera lui Edwin Morgan, ci “bate” la Shunsuke Nakamura, jucatorul japonez al celor de la Celtic, rivalii de etnie, religie si, cateodata, de fotbal ai celor de la Rangers.

2. Daca va mai e pofta de inca un mesaj de substanta citit de Vali Moraru pe un tricou, in acelasi oras, va recomand sa cititi acest text. Urmeaza inca doua la baiatu’ in post-urile viitoare.