Tre’ sa ma dau mare. Am fost si eu acolo. Pe Bernabeu, la El Clasico. In noiembrie 2005, cand Barcelona dadea ora exacta in fotbal. Am comentat, impreuna cu Vali Moraru, Meciul. Am vazut Fotbalul in stare pura al lui Ronaldinho si Dansul lui cu gura pana la urechi. Am vazut Neputinta si Admiratia, actionari cu parti egale ai ochilor celui mai bun portar al lumii. Am vazut reactia emotionanta, Respectul trist al madrilenilor din tribune, care aplaudau la 3-0 pentru Barcelona ca la 3-0 pentru Real. Si l-am auzit pe Vali, langa mine, incheind comentariul cu “A fost un vis”. Si, apoi, n-am mai auzit si n-am mai vazut nimic. Stateam si ne uitam muti unul prin altul, ca un cuplu la aniversarea a 51 de ani de casnicie. Tot ceea ce putea fi spus fusese spus.

Tin cu Barcelona de cand am dat cu nasul de fotbal, de cand Hagi juca la Real. Am castigat impreuna campionate si cupe. Am luat Liga si cu Ronald Koeman, si cu Ronald Inho. Ne ustura si acum curu’ dupa 0-4 cu Massaro si Savicevic si dupa 0-5 cu Zamorano si Amavisca. Am fost si geniali, si penibili. Dar acum suntem echipa cu cel mai frumos joc din istoria fotbalului. Un joc pe care-l expunem cu mandrie si marinimie in fata oricui are norocul sa fie pe acelasi pogon cu noi. Aseara, n-am umilit pe nimeni. In jocul nostru nu e loc de ura, de caterinca sau de batjocura. Nici o opera de arta nu are ca scop sau ca efect secundar umilinta sau bascalia. Iar jocul nostru e, fara indoiala, o opera de arta.

In sport, ca si in viata, nu e ca-n basme. Binele, adevarul, frumosul castiga rar. Aseara, s-a facut dreptate si asta m-a uns pe suflet. Poate ca n-a fost numai un vis, nu-i asa, Vali?

LATER EDIT: Ca de obicei, cel mai bun text despre Real – Barça apare pe blogul lui Adrian Georgescu.