Poate ca de-asta ne si place sportul atat de mult. Pentru ca, in 60, 80 sau 90 de minute, intr-un set, intr-un meci sau intr-un campionat, ne spune o poveste pe care o vrem repetata in viata noastra, a astora din tribuna si de dincoace de ecran. Nu e numai povestea sutului, a pasei, a slice-ului si a slam dunk-ului, ci si cea a increderii, a suferintei, a curajului, a greselilor, a puterii de reveni, a riscului, a dreptatii, a inteligentei, a fricii, a pedepsei…

Singurul lucru normal din meciul de ieri a fost rezultatul. In rest, logica fotbalului s-a dat un pas la o parte. Pentru ca e de neinteles cum din chirpici poti sa faci un zid de netrecut: apararea Barcelonei, pentru care cuvantul “improvizata” ar fi un compliment, n-a lasat nici o sansa unui atac de multe alte ori perfect. Pentru ca e de neacceptat ca Messi, un pusti de un-metru-si-un-stilou, cu mufa aia zambareata de copil prins la furat cirese, sa dea gol cu capul unor englezi. Pentru ca e anormal ca Van der Sar, pana ieri impresionant prin siguranta si constanta, sa ia un gol la coltul scurt si sa nu faca totul ca lovitura de cap a lu’ ala mic, nefireasca si impecabila, sa nu se duca-n poarta. Pentru ca, in sfarsit, e ilogic ca un tanar care antreneaza de 10 minute sa fie mai inspirat si mai inteligent decat creatorul unei mari echipe, decat un manager care era la Manchester de 6 ani atunci cand, cu Pep in teren, Barca castiga pentru prima oara cupa. O eroare socanta a lui Sir Alex (schimbarea Anderson – Tevez) a facut si mai usoara misiunea catalanilor, oricum proprietari cu acte in regula ai mingii si stapani ai Pamantului de Mijloc.

E victoria lui Valdes, portarul Fat-Frumos, care a crescut intr-un an cat altii in 10. A lui Puyol, cu banderola lipita de brat si tatuata pe inima. A lui Xavi, cel mai bun pasator din Calea Lactee. A lui Messi-Balon-de-Aur. A lui Iniesta, tehnic ca Messi si cerebral ca Xavi. A lui Eto’o, omul-problema si atacantul-minune. A lui Laporta, presedintele genial si pariorul inspirat. E a fiecaruia dintre ei si, mai mult de-atat, a tuturor impreuna. E victoria noastra, pentru ca ne spune, fara cuvinte, mai mult decat toate orele de dirigentie, romanele lui Coelho si cartile cretine pentru gospodine (“Cheia succesului sau cum sa fii perfect fara sa faci nimic in 10 pasi usori”) la un loc. Ne face o injectie cu doza dubla de speranta si optimism. Ne spune ca sportul ii rasplateste mereu pe cei care nu-l inseala. Ne spune o poveste pe care o vrem repetata in viata noastra, a astora din tribuna si de dincoace de ecran.

PS: Stiu ca e si victoria lui Guardiola, dar Pep merita un post separat.