Singurul lucru normal din meciul de ieri a fost rezultatul. In rest, logica fotbalului s-a dat un pas la o parte. Pentru ca e de neinteles cum din chirpici poti sa faci un zid de netrecut: apararea Barcelonei, pentru care cuvantul “improvizata” ar fi un compliment, n-a lasat nici o sansa unui atac de multe alte ori perfect. Pentru ca e de neacceptat ca Messi, un pusti de un-metru-si-un-stilou, cu mufa aia zambareata de copil prins la furat cirese, sa dea gol cu capul unor englezi. Pentru ca e anormal ca Van der Sar, pana ieri impresionant prin siguranta si constanta, sa ia un gol la coltul scurt si sa nu faca totul ca lovitura de cap a lu’ ala mic, nefireasca si impecabila, sa nu se duca-n poarta. Pentru ca, in sfarsit, e ilogic ca un tanar care antreneaza de 10 minute sa fie mai inspirat si mai inteligent decat creatorul unei mari echipe, decat un manager care era la Manchester de 6 ani atunci cand, cu Pep in teren, Barca castiga pentru prima oara cupa. O eroare socanta a lui Sir Alex (schimbarea Anderson – Tevez) a facut si mai usoara misiunea catalanilor, oricum proprietari cu acte in regula ai mingii si stapani ai Pamantului de Mijloc.

E victoria lui Valdes, portarul Fat-Frumos, care a crescut intr-un an cat altii in 10. A lui Puyol, cu banderola lipita de brat si tatuata pe inima. A lui Xavi, cel mai bun pasator din Calea Lactee. A lui Messi-Balon-de-Aur. A lui Iniesta, tehnic ca Messi si cerebral ca Xavi. A lui Eto’o, omul-problema si atacantul-minune. A lui Laporta, presedintele genial si pariorul inspirat. E a fiecaruia dintre ei si, mai mult de-atat, a tuturor impreuna. E victoria noastra, pentru ca ne spune, fara cuvinte, mai mult decat toate orele de dirigentie, romanele lui Coelho si cartile cretine pentru gospodine (“Cheia succesului sau cum sa fii perfect fara sa faci nimic in 10 pasi usori”) la un loc. Ne face o injectie cu doza dubla de speranta si optimism. Ne spune ca sportul ii rasplateste mereu pe cei care nu-l inseala. Ne spune o poveste pe care o vrem repetata in viata noastra, a astora din tribuna si de dincoace de ecran.

PS: Stiu ca e si victoria lui Guardiola, dar Pep merita un post separat.

“Copilul meu e cel mai frumos si cel mai destept”, spun toti parintii din lume. Nu-i crede nimeni, dar nici nu-i contrazice nimeni. Si i-ar durea fix in cur dac-ar fi contrazisi. Pentru ca toti parintii gandesc si simt la fel, cand e vorba de copiii lor. Barça e si copilul meu. Asa ca mi se rupe de corectitudine si de eleganta, nu ma intereseaza sa fiu obiectiv si nu pot sa vorbesc detasat. Sunt patimas si partinitor si-mi place al dracului de mult.

Barcelona joaca finala pentru ca merita. Barcelona e cea mai buna echipa din lume, ar fi fost si daca lua bataie si va ramane, indiferent ce se va intampla la Roma. Pentru ca Barcelona joaca fotbal. Cateodata e fotbalul anului 2109, ca sambata, in El Clasico. Alta data e fotbalul pe care-l jucam noi, cand eram mici, in spatele blocului, cand singura grija era sa nu dam mingea peste gardul vecinului, ca ne-o taie. Si uneori e fotbalul previzibil si subnutrit, ca aseara. Dar e mereu fotbal.

Chelsea a jucat perfect. Perfect, dar nu fotbal. Calculat la secunda si la milimetru de cel mai bun antrenor din lume din ultimii 20 de ani, jocul lui Chelsea n-a avut greseala. Roboteii in albastru n-au iesit deloc din playlist-ul facut de Hiddink. L-au transformat pe Messi in Banel, iar lui Xavi i-au dat o minge medicinala. Fanii lui Chelsea si cei care au vazut aseara pentru prima oara un meci de fotbal au spus, cu siguranta, ca s-a facut o nedreptate, poate cea mai frumoasa nedreptate din fotbal. Noi, ceilalti, fani ai Barcei sau neutri care vad toata padurea, nu doar un copac, zambim.

De data asta, n-a fost nici noroc, nici justitie divina, nici alinierea planetelor, nici triumful binelui, ci normalitate. Barcelona joaca finala pentru ca asa e firesc, pentru ca locul ei e acolo. Atat de simplu.

Iar Barcelona inseamna mai mult decat un club si mult mai mult decat un jucator, chiar daca e cel mai bun lume: “Messi que un club”.

PS:

1. Doua momente fabuloase a avut meciul de aseara. In afara de goluri. Primul a fost cel din minutul 56. Doi fotbalisti destepti si puternici, care stiu tot unul despre altul, s-au intalnit. Drogba si Toure s-au asteptat, s-au ciocnit, s-au pacalit pe rand unul pe celalalt. Totul s-a terminat cu tackling-ul curat, decis si decisiv al lui Toure. Al doilea, in minutul 88. Doi antrenori care n-au in comun nici varsta, nici stilul, nici palmaresul, stateau de vorba relaxati, tinandu-se de dupa umar si zambind, ca doi vecini la un pahar de tulburel. Uitasera ca se bat pentru un loc in finala, dar probabil ca tot despre fotbal palavrageau: “Vazusi, bre, nea Guus, ce-i muira aseara astia de la Manchester pe manjii lu’ Arsenica?”, “Da, ba, baiatule, si ce gol a dat dracu’ ala cu 7!”.

2. Valdes o mai comite din cand in cand, da’ e pe cale sa devina un portar mare. E inca departe de Casillas, dar, chiar trezit din somn, beat si fara manusi e peste papitoiul ala cu maini de lut din poarta lui Liverpool.

3. Pe dom’ arbitru Henning il stiu de ceva vreme. Alaturi de specimene gen Mike Riley sau Kim Milton Nielsen, e unul dintre arbitrii impinsi in fata de UEFA, desi nici macar nu stiu sa bage fluieru-n gura. Macar Corpodel si Cordaciu au, pentru prostia lor, “scuza” ca-s niste baieti fomisti si fara caracter.

4. Daca s-ar fi calificat Chelsea, nu m-as fi uitat la finala. Am auzit eu ca somnul cel mai odihnitor e cel dinaintea miezului noptii si, prin minutul 80, imi pusesem in cap sa-l experimentez peste trei saptamani.

LATER EDIT: Vali Moraru a scris un post excelent despre meciul de ieri. Cu unele lucruri spuse de el acolo sunt de acord, cu altele – nu, dar articolul e foarte bun si va invit sa-l cititi aici.

RAZBUNAREA LUI LATER EDIT: Un prieten (mersi, Bogdan!) mi-a atras atentia ca exista asa ceva: