- pentru ca stie sa spuna si o gluma, si o injuratura, si un compliment;

- pentru ca gaseste tasta verde a telefonului mobil;

- pentru ca stie si cum sa refuze un dialog cu presa, fara sa fie taran;

- pentru ca nu se imbraca in trening cand ar trebui sa fie in costum si invers;

- pentru ca nu s-a ingrasat nici 200 de grame de cand s-a lasat;

- pentru ca nu-l doare mana dupa doua autografe;

- pentru ca nu incheie nici o fraza cu “nu?”;

- pentru ca e om de echipa, iar ce se intampla in vestiar ramane in vestiar;

- pentru ca, la iesirea pe gura, ideile lui au coerenta, logica si o forma corecta;

- pentru ca crede in imposibil;

- pentru ca, atunci cand vorbeste, acordul e mereu titular, acuzativul nu si-a incaltat ghetele invers si joaca pe aceeasi parte cu prepozitiile, iar vocabularul are mai mult de 38 de cuvinte in lot;

- pentru ca, in CV-ul lui, la “limbi straine” nu scrie “limba moldoveneasca, gimnastica si chimia”;

- pentru ca, desi respira fotbal de cand s-a nascut, stie ca nu-i suficient si se duce sa invete de la aia care stiu mai mult ca el;

- pentru ca stie cat e de important sa-l vada el la ochi pe Marica sau sa-l sune pe Codrea si nu pune pe altul sa faca asta;

- pentru ca nu da niciodata vina pe jucatori, ii apara, ii ajuta si asa obtine, ca efect secundar, faptul ca “echipa joaca si pentru el”;

- pentru ca nu e “coarda”;

- pentru ca ii place fotbalul;

- pentru ca stie ca n-ai cum sa obtii rezultate fara sa ai atmosfera buna, iar asta, ca si respectul, se castiga, nu se impune;

- pentru ca, exact ca Dan Petrescu sau Olaroiu, ca Vestergaard, Duishebaev sau Guardiola, a demonstrat ca varsta si valoarea nu sunt legate cu catuse una de alta si ca “cine n-are batrani sa-si cumpere” e o vorba pe care o arunci atunci cand ramai fara argumente;

- pentru ca la lot a convocat fotbalisti, nu nume;

- pentru ca stie diferenta dintre “antrenor” si “selectioner”;

- pentru ca si jucatorilor, si suporterilor stie sa le si explice, nu numai sa le anunte o decizie;

- pentru ca, intr-o lume murdara, plina de peronaje slinoase, fara caracter, care se dau cu ruj si se pupa pe obraz ca sa marcheze locul unde sa se scuipe a doua zi, unde toti se injunghie pe la spate, ei, bine, in fauna asta umana care populeaza jungla fotbalului romanesc, nu e nimeni care sa-l vorbeasca de rau;

- pentru ca poti sa-i spui “Razvan” fara sa-ti raspunda “pulica, poate vrei sa zici “domnu´ Lucescu”, ca stau la bloc”;

- pentru ca si eu am facut ce i-a facut el lui Iancu;

- pentru ca stie ca nu esti mai destept daca-i arati “muie” patronului si ca nu esti mai putin barbat daca se intampla sa si plangi;

Toate astea sunt motive pentru care il apreciez pe Razvan Lucescu. Dar mai e unul, probabil reuniunea tuturor celor de mai sus, pentru care vreau sa-i multumesc. Nationala va mai pierde meciuri, poate chiar in seara asta, va mai rata calificari, dar a castigat ceva mai important. Un suporter, pentru mine cel mai important suporter al ei. Un baiat care a tinut cu Romania numai doua saptamani in ultimii 9 ani: eu.

Mersi, Razvan! Multa bafta!

PS:
Acum mai bine de un an, Razvan m-a dezamagit, enervat si scarbit, cand mi-a jignit o prietena. Si el stie ca a gresit. Dar si greseala face parte din joc.

Singurul lucru normal din meciul de ieri a fost rezultatul. In rest, logica fotbalului s-a dat un pas la o parte. Pentru ca e de neinteles cum din chirpici poti sa faci un zid de netrecut: apararea Barcelonei, pentru care cuvantul “improvizata” ar fi un compliment, n-a lasat nici o sansa unui atac de multe alte ori perfect. Pentru ca e de neacceptat ca Messi, un pusti de un-metru-si-un-stilou, cu mufa aia zambareata de copil prins la furat cirese, sa dea gol cu capul unor englezi. Pentru ca e anormal ca Van der Sar, pana ieri impresionant prin siguranta si constanta, sa ia un gol la coltul scurt si sa nu faca totul ca lovitura de cap a lu’ ala mic, nefireasca si impecabila, sa nu se duca-n poarta. Pentru ca, in sfarsit, e ilogic ca un tanar care antreneaza de 10 minute sa fie mai inspirat si mai inteligent decat creatorul unei mari echipe, decat un manager care era la Manchester de 6 ani atunci cand, cu Pep in teren, Barca castiga pentru prima oara cupa. O eroare socanta a lui Sir Alex (schimbarea Anderson – Tevez) a facut si mai usoara misiunea catalanilor, oricum proprietari cu acte in regula ai mingii si stapani ai Pamantului de Mijloc.

E victoria lui Valdes, portarul Fat-Frumos, care a crescut intr-un an cat altii in 10. A lui Puyol, cu banderola lipita de brat si tatuata pe inima. A lui Xavi, cel mai bun pasator din Calea Lactee. A lui Messi-Balon-de-Aur. A lui Iniesta, tehnic ca Messi si cerebral ca Xavi. A lui Eto’o, omul-problema si atacantul-minune. A lui Laporta, presedintele genial si pariorul inspirat. E a fiecaruia dintre ei si, mai mult de-atat, a tuturor impreuna. E victoria noastra, pentru ca ne spune, fara cuvinte, mai mult decat toate orele de dirigentie, romanele lui Coelho si cartile cretine pentru gospodine (“Cheia succesului sau cum sa fii perfect fara sa faci nimic in 10 pasi usori”) la un loc. Ne face o injectie cu doza dubla de speranta si optimism. Ne spune ca sportul ii rasplateste mereu pe cei care nu-l inseala. Ne spune o poveste pe care o vrem repetata in viata noastra, a astora din tribuna si de dincoace de ecran.

PS: Stiu ca e si victoria lui Guardiola, dar Pep merita un post separat.

Intr-un articol publicat pe blogul Sport.ro, Ion Alexandru, unul dintre comentatorii ultimei finale a Cupei UEFA, povesteste ce i s-a intamplat la Istanbul. Vazut de la Istanbul, fotbalul romanesc e si mai urat decat in realitate. Nimic de comentat sau de combatut in vorbele lui Giovanni. Dar intrebarea din titlu (“De ce nu-l iubim pe Lucescu?”) ma pune la treaba. Nu cred ca e nimeni – care a vazut mai mult de 10 meciuri de fotbal si care e sanatos la cap – care sa nu-i recunoasca valoarea lui Lucescu. Si n-o sa vin acum cu zeci de motive pentru care Lucescu e un antrenor mare. Multe sunt niste banalitati, le stie si le accepta toata lumea. Dar nu asta e discutia, caci nu cu antrenorul Lucescu are cineva o problema, ci cu nea Mircea, omul. Pe el nu-l iubim din cauza noastra si din cauza lui.

Din cauza noastra, pentru ca asa suntem noi, ne pute victoria altora. Cu cat vecinul ne e mai apropiat, cu atat mai rece-i vrem capra. Ne deranjeaza o poveste de succes, atat timp cat nu e a noastra. Ne doare si ne roade cand simtim ca n-avem nici un merit (“De la mine cumpara ma-sa iaurt, de-aia-i asa tare pe picioare Lampard asta!”). Intotdeauna gasim circumstante atenuante la succes si n-avem mila la infrangere (“Pai, da, nene, da’ cu banii lu’ Ahmetovici ala e usor, ia sa fi venit la noi, la Ambianta Valea Ciorii, sa vedem, mai era el mare antrenor?”). Ne enerveaza ca nu vine sa ne salveze nationala, de parca ar avea obligatia asta trecuta-n CNP-ul de Romania (“Asa, cu steagul stii sa te-mbraci, da’ la munca nu te-ai baga…”). Si cum sa-l iubim noi, care aruncam cu bere si cu mistouri dupa o campioana olimpica la maraton, care se antreneaza printre micii si lazile noastre de posirca?

Dar nici nea Mircea nu-i nevinovat. Si el a facut tot ce-a putut ca sa devina antipatic. A descoperit toti jucatorii mari ai Romaniei (de la Bodola la Onisor Nicorec) si ai lumii (de la Puskas la Pirlo si de la Beckenbauer la Messi). Toti ii datoreaza cate ceva pentru ceea ce au ajuns. E constient de valoarea lui, asa ca isi permite sa sara calul: “Sunt intre primii 5 antrenori din lume, numai in Anglia sunt mai buni ca mine”, uitand de Mourinho, Ancelotti, Lippi, Advocaat, Scolari sau Rijkaard. S-a plans mereu de ghinion, pana cand ghinionul l-a gasit si portarul i-a dat gol in ultima secunda. S-a plans de conspiratii, el fiind mereu victima. In Romania, Steaua era mereu favorizata in fata lui Dinamo, Steaua si Dinamo – in fata Rapidului. In Turcia, jocurile erau mereu facute pentru celelalte doua echipe, indiferent cum se numeau. In Ucraina, fratii Surkis il asteapta la cotitura sa-i dea-n cap, iar arbitrii-l fura pe fata. La nationala nu vine, dar nici nu spune cu subiect si predicat de ce nu vine. “Vremea mea a trecut, e timpul altora”, “Mi-a fost rusine sa-l refuz din prima pe Ionut” si alte labe isi fac loc in discursul lui. Nu e barbat, nu vine in fata publicului, prin intermediul presei (de care stie sa se foloseasca atunci cand are interes) sa spuna: “Buna ziua, sunt Mircea Lucescu si nu vin la echipa nationala. Nu as avea libertatea totala de a lucra asa cum stiu, vreau si pot. Nu vreau sa fiu vehiculul de imagine al nimanui. In plus, la club castig de vreo 5-6 ori mai bine decat mi s-a oferit. Va multumesc”. E chiar asa de greu?

A dat trei goluri in ultimele patru meciuri. Si i-a parlit si pe descultii astia. Portarul scapase mingea-n fata si el a impins-o in poarta, cu calmul si cu naturaletea cu care Nadal isi scoate chilotii din cur inaintea serviciului. In repriza a doua, un purtator fraudulos de echipament i-a dat peste bete si glezna stanga a lui Platini si-a amintit ca e si ea om si ca pauza si gheata ii plac mai mult decat orice pe lume.

Urmeaza doua saptamani departe de teren. “Futu-i ceapa ma-sii, de ce tocmai acu’?!?!”, zice Michel Platini cand da cu ghetele de pamant. E nervos, ii tremura vocea si parca vad si niste lacrimi in ochii lui. E ambitios si se supara ca un copil. Si e nerabdator, nu-i place sa astepte. Acum, n-are incotro, trebuie sa stea, ca glezna asta i-a facut mereu figuri. Antrenorul o sa-l bage pe altul… Daca ala joaca bine, s-a dus pulii de suflet sansa lui. Ba nu, n-are cum… Ca antrenorul stie prin ce trece el acum si tine la copilul asta, ii e simpatic si o sa-l ajute. Stie prin ce trece, fiindca si el a fost fotbalist. Si inca ce fotbalist! Muuuuult mai mare ca Michel Platini.

Eu, unul, nu ma tavalesc pe jos de placere cand il vad pe Platini pe teren. Nu e Fotbalist. Si nici n-o sa se faca. N-o sa castige trofee si nimeni n-o sa-si aminteasca de el. O sa joace toata viata la echipe mici si n-o sa vada nationala decat la televizor. Asta pentru ca are putine calitati. Nu da rau cu capul si alearga mult. Dar rateaza si mai mult, e cam lent, moale, nu castiga nici un duel fizic si se accidenteaza des. Si nici prea tehnic nu e. Ciudat pentru un brazilian.

A, da, asta uitai sa va spun: Michel Platini Ferreira Mesquita e brazilian, are 26 de ani si joaca la Chernomorets Burgas, unde antrenor e Krasimir Balakov.

• Post publicat initial pe blogul ProSport si recosmetizat de echipa redactionala a www.caretas.ro.

L-am intalnit la Sofia, in octombrie anul trecut. Eram in Bulgaria de vreo trei saptamani si de doua ma ploua. Ma simteam ca un castravete murat. Ploaia marunta si murdara cadea enervant, englezeste peste stadionul gol al Slaviei Sofia. Nu venise nimeni la stadion si parea ca meciul se joaca numai ca sa-l dam noi la TV. Dupa meci, David a venit la car in speranta ca da peste cineva care vorbeste engleza si care-i poate da o foaie cu echipele. M-a gasit si crede, probabil, si acum ca EL a avut noroc. Se grabea sa ajunga la aeroport. Am stat de vorba numai 5 minute, cat i-a luat sa scrie in carnetelul lui, cu litere latine, mici si ordonate, de contabil plictisit si plictisitor din Wolverhampton, numele jucatorilor. Si-n 5 minute mi-a povestit lucruri care m-au facut sa ma simt, in acelasi timp, superficial si norocos, ignorant si mandru.

David Denton isi pregateste tot sezonul ca marii antrenori, cu cateva luni inainte. Isi aranjeaza biletele de avion si cazarile din timp, ca sa fie mai ieftin. Si apoi, la sfarsit de saptamana, dupa ce-si termina pasionanta si deloc monotona munca de contabil de provincie, David pleaca in lume. La meci.

In vara trecuta, a fost in Estonia. In liga a 5-a, e o echipa in care joaca profesori universitari. Restantieri la materia fotbal, domnii profesori o iau pe coaja de nu se vad. Cand a fost David la meci, au luat numai 10. Acasa. Omu’ nostru s-a dus sa stea de vorba cu ei. A doua zi, la receptia hotelului, a gasit o cutie in care erau doua fulare si un tricou. “That’s real football. You go to Old Trafford and you don’t get this”. Acum cativa ani, si-a luat prietena de mana si au fost cu cativa copii cu nevoi speciale la Madrid, la Real – Cadiz. Dupa meci, au mers cu pustii la vestiare, sa stea de vorba cu Beckham, Raul si Casillas. Alta data, a fost la un joc la care erau mai multi fotbalisti decat spectatori. 26 de oameni in tribune in liga a N-spea din Anglia. A notat totul pe carnetelul lui, de contabil plictisit si plictisitor din Wolverhampton. Pana la inceputul sezonului, fusese pe 2.150 de stadioane.

A terminat de scris, de povestit si a dat sa plece. “Hey, David, why don’t you write a book?”, l-am intrebat. Mi-a zambit si, din raspunsul lui, am inteles ca n-am inteles nimic: “This is just for me. It’s my hobby. I don’t want to share this with anyone else”.

• Post publicat initial pe blogul ProSport si recosmetizat de echipa redactionala a www.caretas.ro.