• Prin august, am citit in Evenimentul Zilei un articol despre Stieg Larsson si “Barbati care urasc femeile”, prima parte a trilogiei “Millennium” (Editura Trei). Articol e mult spus, era o succesiune de copy-paste-uri. Dar eu nu stiam asta atunci. Autorul – un ziarist suedez, care a murit suspect de tanar, la 50 de ani, dupa ce terminase cele trei “caramizi” (aproape 2.000 de pagini in total), aparute postum. Iar “caramizile” au rupt gura criticilor si au doborat recordurile de vanzari in Europa.

Am pus botu’ la vrajeala si am vrut sa comand cartea pe net (nu mai stiu de unde), la adresa din buletin. ” – Nu livram in provincie; esti urat, n-ai fusta”. ” – ‘va-n gura cu cartile voastre!”.

A trecut mai bine de juma’ de an. Intr-o zi, eram curios sa vad cate goluri a dat febletea mea, Mónika Kovacsicz (parintii si nasii isi cer scuze, si pe aceasta cale, pentru cacofonie) pentru Viborg in meciul cu Aarhus. A dat unul singur, da’ aud ca si ala a fost cu mana si dintr-o pozitie suspecta de ofsaid. Ceva mai jos, tot pe blogul Cristinei Varzaru, de unde aflasem si despre jocul doamnei Kovacsicz, citesc asta si-mi pica fisa. Incerc si la altii si primesc cartea (“tot urat, tot fara fusta, da’ hai, fie!”).

Geniala! Poti sa bati cuie cu ea sau sa sa echilibrezi, la carciuma, o masa cu un picior muuuult mai scurt. “Bestia” are aproape 700 de pagini si, dupa ce te apuci gospodareste de treaba, par al naibii de putine. Scurt pe 4, in roman e vorba despre o serie de crime comise cu cruzime, sadism si maiestrie asupra unor femei, cazuri rezolvate de ciudatul cuplu de detectivi Mikael Blomkvist – Lisbeth Salander. Larsson construieste actiunea impecabil, minutios, cu obsesie pentru detalii (defect profesional de ziarist bun), munceste de-i sar capacele si, din capul si mainile lui, iese o poveste care te face sa adormi cu cartea-n mana si cu lumina aprinsa la ore la care tramvaiele incep din nou sa circule. Actiunea are ritm, nu trece o pagina fara sa se intample ceva nou si neasteptat si n-ai cum sa te plictisesti. Dar, poate surprinzator, nu actiunea captivanta face din “Barbati care…” cel mai bun thriller pe care am pus laba si ochiu’, ci personajele.

• Personajele lui Larsson surprind prin contrastul puternic dintre aparenta si esenta. La prima vedere, avem de-a face cu oameni “spalati” si educati, eleganti in vorba si in comportament, respectati de comunitate pentru calitatile profesionale si pentru pozitia sociala, pentru bun simt, bun gust si moralitate. De fapt, sunt oameni cu echilibru psihic instabil, cu secrete teribile, cu “scheleti in sifonier”, cu frustrari si cu obsesii. “Nu exista nevinovati, ci numai grade diferite de responsabilitate”.

Si, dintre toti vinovatii, iese in fata Lisbeth Salander, jumatatea feminina a echipei de investigatie.

Lisbeth e o hackerita talentata, cu o memorie fotografica fabuloasa si cu o inteligenta sclipitoare. Dar tot Lisbeth e mizantropa si asociala, introvertita si indiferenta, razbunatoare si violenta, cu un trecut pe jumatate necunoscut si pe jumatate infricosator. Are o vointa de neclintit si un cod moral propriu, in virtutea caruia actioneaza mereu. Are relatii sociale apropiate de normalitate numai cu vreo 4 oameni, dar nici acestia nu cunosc decat franturi din personalitatea si din povestea vietii ei. Iar Larsson e smecher rau, pentru ca reuseste sa creeze, dintr-o fata care are de 10 ori mai multe defecte decat calitati, un personaj pozitiv memorabil.

Da’ cartea asta chiar n-are parti rele? Ba da. Doua.

Intai, personajul Mikael Blomkvist. Asta e rau pentru ca e prea bun. Nu mi-a placut deloc pentru ca e perfect. Ziarist “pe partea economica”, se adapteaza rapid si fara greseala muncii de investigatie criminalistica. E atent si concentrat, perfectionist si obsedat de munca lui, face analize si conexiuni logice impecabile, aflarea adevarului il motiveaza mai mult ca banii si dorinta de razbunare. Greseste rar si, atunci cand se intampla, recunoaste si accepta senin consecintele. Nu-si propune nici o secunda sa fie fermecator, dar toate femeile dau pe spate cand il intalnesc si el le executa cum executa Shearer penalty-urile. De fapt, de-asta s-ar putea sa nu-l inghit. Pai, golaneste vorbind, daca un personaj ca el chiar ar exista, noua, celorlalti, imperfectilor, ce ne-ar mai ramane de futut?

Apoi, ar fi traducerea si corectura. Cliseul zice “lasa mult de dorit”, eu zic “de cacat”. Cuvinte folosite gresit, virgule inutile sau absente, dezacorduri si, peste toate, o limba romana care nu suna firesc. Pentru un cititor comod, cusurgiu si ciufut, ca mine, ar fi fost suficient cat sa inchid cartea si sa o arunc pe un raft pentru urmatorii 57 de ani, cum am mai facut. Dar cartea lui Larsson e prea buna. Asa ca am cumparat-o si in engleza.

Verdict www.caretas.ro:

O carte s-o bagi in pizda ma-sii!

PS:
1. Mai am vreo 200 de pagini din al doilea volum al trilogiei, “Fata care s-a jucat cu focul”, pe care-l car dupa mine peste tot (ca sa-l pun la roata masinii, ca nu mai am frana de mana), de zici ca-s doamna cu butucul. Dupa asta, urmeaza sevrajul. Nici in romana, nici in engleza n-a aparut partea a treia, “Castele in cer”, iar in suedeza nu stiu decat: “Prunea, din idiot, vad gjorde du med oss?”.

2. Daca cititi pe undeva ca ecranizarea “Barbatilor care…” deschide Festivalul de la Cannes, sa stiti ca e teapa. Cannes 2009 incepe cu “Up”, un film de animatie de la Pixar, iar “Män som hatar kvinnor” nu apare in nici o sectiune.

3. Aud ca, mai nou, si prin Romanica e plin de reclame la “Barbati care urasc femeile”, mai ales pe la metrou. Daca ajunge si Stieg Larsson asta vreun Paulica Coelho sau Danut Brown, imi iau jucariile si plec. Da’ nu retrag nimic din ce am scris mai sus.

4. Despre Stieg Larsson si trilogia “Millennium” am mai citit aici, aici, aici, aici si aici.

5. Stiu ca ungurii pun prenumele dupa nume (doar asta inseamna “pre”, nu?) si ca n-are cum sa fie cacofonie un substantiv propriu din alta limba. Eram numai bascalios.