Daca ati citit textul de mai jos, ziceti ca sunt o scarba, un inconstient si un nenorocit. Aveti dreptate, asa e. Dar nu numai cu Marchizul de Sade sunt prieten, ci si cu Von Sacher-Masoch. Dintre toate jucariile lasate pe pamant de Dumnezeu sau inventate ulterior de om, cel mai mult imi place sa ma joc cu nervii mei. Sunt campion balcanic si vicecampion european la masochism (m-a batut un francez in finala, 10-8 in decisiv).

De data asta, am ales sa gasesc capitala la capatul celebrei linii naveta oferite de CFR, la sugestia lu’ dom’ ministru. Si mi-am dat seama ca nici Pulea Spataru’ nu vrea ca linia asta sa fie profitabila. De linia asta nu afli decat daca ai avut inspiratia sa te fi uitat la stiri acum doua luni jumate. Sigur, sunt niste semne prin haeroport, dar discrete, asa, de parca ar fi celebrul Orient Express, care n-are nevoie de reclama, nu o amarata de naveta de care n-au auzit nici rudele lui Berceanu. Nu sare-n ochi ca ar fi un mijloc de transport nou, confortabil si de incredere. Nu-ti zice nimeni, in toate limbile pamantului sau macar in doua: “Baaaaaa, nu mai da banii la jegosi. Hai cu noi, e ieftin, e civilizat, e rapid”, “Nu dati banii pe prostii, mergeti cu 60 de mii”, “Hai cu locomotivuta si-o sa-ti creasca mare”. Nu-i nici o reclama, nici o don’soara cu craci lungi care sa-ti imparta o brosura, un fluturas, baaaaa, NIMIC! Poate o fi numai obsesia mea de om defect, care lucreaza cu imagini si cuvinte. In fine, ies de la bagaje, le fac obisnuita aroganta prietenilor mei cu masini galbene si caut casa de bilete a CFR-ului. O gasesc la “Plecari Interne”. UNDE? Da-da, la “Plecari Interne”. Adica, dintre cei 13.700 de oameni care trec zilnic pe acolo, tu te asezi cel mai aproape de AIA CARE PLEACA?!?! Si, in plus, pleaca IN TARA, adica in cele 8 curse pe zi ?!?! Da . Ma rog, mai departe. Ora 18:36. Primu’ autobuz care merge la tren, la 18:59. Imi cumpar bilet. Costa 6 lei.

- De unde-l iau?, le-ntreb pe cele doua doamne.

- De la peronul doi, da’ vine pe la 7.

La 7 si 5, ma intorc la doamne:

- Nu va suparati, dar autobuzul care trebuia sa plece la 7 fara un minut la 7 si cate minute vine?

- Acum, stati linistit.

Imi amintesc ca domiciliez in Bulgaria, nu in Elvetia, si imi cobor pulsul pana la 140. Vine la 7 si 10, soferica se da jos intru golirea corpului de lichide si imi arunca din viteza un politicos “nu urca, asteapta aici”, rostit cu cel mult 6/32 dinti. Ii raspund cu “Sigur, Oedip” si astept. Vine inapoi peste 3 minute, mai ieftin cu 300 de grame. “Stai sa vina si fetele si plecam”. “Fetele” sunt cele doua doamne care au pus mana de la mana si mi-au confectionat mie un bilet. Vin si “fetele”, ne urcam toti 3 in autocarul de 40 de locuri si plecam. Soferica face la dreapta pe DN1, si, inainte sa poata sa-i dea viteza a III-a, baga dreapta din nou si opreste. Suntem la calea ferata. Dupa 2 minute si jumatate de mers. Daca plecam pe jos, ajungeam mult mai devreme si nici nu ma plictiseam. Distanta de la terminal la sina e putin mai mica decat penisul unui gandac de Colorado. In stare flasca (penisul, nu distanta, nu gandacul). Dar nimeni, niciodata, n-o s-o mufeze, prin 2 metri de fier, 3 pietre, o “teava” de curent si un macaz.

Vine si trenul, care e foooaaarteee misto. O “sagetica” de o suta si ceva de locuri, un tren nou, curat (inclusiv la buda), care te poate plimba in mod civilizat, ceea ce, pentru transportul in comun de la noi, e pasarica rara. La un moment dat, mi-o iau in dinti (inima) si numar efectivul uman din tren. Nu-mi ia mai mult de 10 minute sa numar pana la 6: un mecanic, un controlor, doua “biletiste”, o domnisoara care a aparut direct pe peron si, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista. Scot telefonul, pornesc aplicatia numita “Calculator” si inmultesc 6 lei / bilet x 2 bilete. “Bilet” cu “bilet” se simplifica. Rezultat final: 12 lei incasati de ceferica. Buuuun.

Pe cat puneti pariu ca nu intram in Q3 fara sa-l auzim pe nea Deltaplan: “Am hotarat sa desfiintam linia Gara de Nord – Aeroport. Nu era rentabila. Pierderile erau prea mari. Noi am incercat…”? Nimeni pe pamantul asta, daca e intreg la cap, nu-si face iluzii ca va face profit dupa doua luni de la deschiderea unei afaceri. Si nici nu pune lacatul pe usa asa repede, fara sa fi incercat toate solutiile posibile sa faca treaba sa mearga. Decat daca i se rupe. Normal ca o s-o desfiintati, ma, copii, pentru ca nu puteati sa va atingeti de cascavalu’ lu’ Fly Mitrea Taxi, de exemplu. Sau, daca, Doamne-fereste!, era un proiect profitabil, cum ati mai fi justificat statia de metrou pe care aveti de gand s-o sapati? Iar aia chiar trebuie justificata, frate, ca acolo e… Ce e? Licitatii e.

Si pe cat puneti pariu ca niciodata n-o sa-l auzim pe acelasi baiat: “Am mai decis sa-l destituim pe X, care s-a ocupat de proiectul liniei-naveta Gara de Nord – Aeroport. N-a facut o cercetare ca lumea, un studiu de piata temeinic, campania de promovare a produsului a fost inexistenta, comunicarea – zero, implementarea – defectuoasa. Astfel, am aruncat la gunoi Y milioane de lei din banii CFR-ului. Cineva trebuie sa plateasca pentru aceasta greseala”?

Am ajuns in gara de provincie botezata pe nedrept Aeroportul International Henri Coanda si am dat sa ies la aer. Prima intalnire – cu prietenii mei, taximetristii. La cat am investit in dumnealor, cred ca am cam 10% din actiunile fiecarei firme din Bucuresti. Asa ca ii consider proprietatea mea. Fiindca simtul proprietatii se manifesta mai ciudat la mine si-mi mai si place sa ma joc cu curu’ gol pe langa pula sculata (la figurat, obsedatilor!), de-abia astept sa-i vad pe covrigari.

De fiecare data, scenariul e acelasi. Indiferent de unde vin, cat e ceasul, daca ma asteapta sau nu cineva, primul drum e catre ei. Incerc sa nu am vreun ziar sau vreo carte in romana la vedere si sa par dezorientat (cateodata, chiar mai dezorientat decat sunt). Ma apropii de ei, uitandu-ma pe sus dupa niscaiva informatii. Cu coada ochiului, le vad ochii hulpavi cu care ma privesc si cum isi sterg balele din coltul gurii. Ca-n desenele animate, cred ca ei ma vad ca pe o bancnota de o suta de euro si o suta si ceva de kile. Din grupul de baieti, cativa stau la locurile lor si observa. Sunt doi care cred ca m-au citit ca sunt roman si vreo 3 care ataca alte gaste. Vine si al meu si, intr-o engleza insusita la British Institute of Zabrauti-Toporasi, arunca: “Uană tecsi, săr?”. “No, thank you very much”, raspund eu politicos, ca un european fara papion. Si atunci, avand si confirmarea sonora ca am buletin de Nijmegen sau macar de Tbilisi, apar si ceilalti baieti. Imi face o deosebita placere sa-i vad cum se bat pe client:

- Teic mi, săr, ai hev flai tecsi, zice ala cu ghiul.
- Iț onli faiv lei oan chilomităr, ai draiv iu eniuere, zice ala cu ghiuluri.
- Ai ghiv iu biutiful uimin, e argumentul suprem al pestelui cu permis.

Agresivi si pe mana cu muistii de la aeroport, mai au un pic si te iau pe sus sa te bage in taxi. Noroc ca , dintre romani, pe mine numai Nicu Vlad sau Nikita m-ar putea ridica fara sa-i plesneasca boasele. Imi croiesc drum printre ei si, cand ma departez trei metri, imi ofer o bucurie meschina: intorc capul si le zic ceva. Ultima oara, textul a fost: “I’m not taking any taxi. Because sunteti niste hoti, baaaaaaaaaaa!”. Pana acum, n-am luat nici o bataie. E timp.

Ei, bine, a venit si vremea mea sa zic “ai dracu’ nemti”. Acu’ mai bine de o luna, mi-am introdus membrele inferioare in ea de Bulgarie si am plecat un weekend la Mama Dracu’. Daca ati fost pe-acolo, stiti ca nu e cursa directa din Bucuresti pana la Mama Dracu’. Nici din Sofia nu e. Una dintre escalele posibile spre Matusa Dracu’ (de unde mai mergi niste ore bune pana la sora-sa), la Munchen.

Taranu’ de Campina era obosit mort, debutase cu o zi inainte ca regizor la transmisia unui meci de fotbal, la Loveci, ajunsese tarziu in Sofia, dormise cel mult o ora. Plus inca una in havion (a adormit cu mana pe paharul de suc si s-a trezit, la aterizare, ca tinea palma caus, ca o papusa gonflabila, da’ paharu’ nu mai era acolo, il luase stewardesa fara ca Scuipa-n Aragaz sa simta). Asaaaaaa. In Munchen, ceva mai mult de 5 ore de frecat duda. Taranu’ de Campina se invartea ca un coi intr-o caldare, incercand sa nu calce pe pleoapele care i se intindeau pana la pamant. Un zombie de o suta si ceva de kile se plimba liber prin aeroporc. Ridica ochii intamplator si vede o reclama: “Esti obosit?”, scrie pe print, “Da”, raspunde cu voce stinsa paesanu’. “Mai ai mult pana la zbor?”, “Ohoooo”, “Ai vrea sa te intinzi un pic?”, “Da, in pizda ma-tii, zi mai repede”, urla de unu’ singur necioplitu’. “Hai pana la poarta H32, avem ceva pentru tine”. Umflatu’ nu e prea fasnet, da’ de la H33 la H32 a facut mai putin decat Usain Bolt alergat de doberman. La H32, senzatie. Doua cutii. 2mx1mx2m. Touchscreen + cititor de card afara. Inauntru, un pat, o masa, o priza de net, una de curent, o sticla de apa, un alt touchscreen de unde controlezi lumina, muzica, setezi alarma si vezi programul zborurilor. Si-a futut taranu’ un somn de i-a mers vestea in toata Germanica. Napcaps se numesc si cred ca, la Munchen, sunt experimentale.

La intoarcerea de la Mama Dracu’ – escala la Frankfurt. Am uitat sa va spun ca, la dus, la Munchen, la escala, nu ne-au mai controlat de fiare, bombe si alte alea. Fiind un terminal dedicat zborurilor de conexiune, au zis ca n-are sens sa se mai chinuie cu noi. Inutil sa va spun ca mancasem inainte la o carciuma si ca puteam linistit sa iau tacamurile cu mine intru taierea capetelor necredinciosilor care n-ar fi vrut sa duca avionul pana la Amman. Dar, la Frankfurt, zburand si spre Sofia, un loc mult mai al dracu’ decat Mama Dracu’, am avut control de securitate. Langa “bulgari”, si pasagerii pentru Londra primeau bipuri si pipaieli. Égalité, frate! Am aruncat tot de pe mine, da’ a piuit mizeria de poarta. Nenea ala s-a uitat la mine si mi-a aratat cum trebuie sa ridic bratele. Le-am ridicat. Mi-a spus: “No, face me!”. Langa el, doua colege, doua nemtoaice simpatice (stiu ca suna ca dracu’, da’ asa erau), de un metru si un stilou fiecare. Una dintre ele a inceput sa rada si i-a zis, in germana: “Stii ce mi s-a parut ca-i spui? Kiss me!”. Ha-ha, ne radem toti, la care eu, vazand ca e loc de caterinca, ma bag la creatie: “Auzi, prietene, asa repede? Nici nu ne-am cunoscut si “kiss me”? Nici nu stii cum ma cheama…”. Ne mai hahaim toti un pic, dupa care noul meu prieten (m-am uitat la mana lui, avea verigheta, ca nu-mi permiteam sa fac caterinca daca exista riscul sa fie poponaut, ca poate nu mai scapam de el) imi zice, foarte serios: “Turn around!”. “Pai”, zic, “inainte “kiss me”, acum “turn around”, daca-mi zici si “bend over”, imi iau haina si plec”. Ne-am despartit prieteni. Colegele lui rad si acum.

PS: La Mama Dracu’ a fost frumos.

PPS: Maine, pe www.caretas.ro, povestea tragica a lui Marian Cozma al Bulgariei.