Dupa asta, cel mai probabil, o sa-i dau un pui de shut down lui caretas.ro (motivele, tot dupa pauza publicitara). Hai, potoliti-va, nu mai plangeti, ca doar n-a murit Michael Jackson!

Pana ma intorc, va las sa dati cu ochiul si cu urechea pe una dintre piesele care l-au facut pe prietenul Vanghele (cel mai mare fan Dream Theater de dincoace de Oceanul Transatlantic) sa spuna:

Bai, nene, discu’ asta ne-ar face si pe noi, oameni in toata firea, sa cadem la asternut. Pai, fetitele isi ridica gladiolele in trei secunde daca asculta asta!

E datoria noastra sa alegem ce e mai bine pentru noi si pentru copiii nostri. Iar EBA e raspunsul. De fapt, fara EBA nici n-am fi avut copii.

Atunci cand esti stresat(a), derutat(a), cand pare ca nimic nu merge cum ar trebui, EBA e solutia. Cateodata, EBA e puntea de legatura dintre suferinta si fericire.

EBA e ca nurofenul, iti ia durerea cu mana. Si cel mai important e ca EBA e la putere. Ca EBA ne reprezinta in Europa. Ca EBA ne-a demonstrat tuturor ca se poate.

Cu un singur lucru nu sunt de acord: EBA n-ar fi reusit niciodata de una singura. N-are nici un farmec.

Sa incheiem optimist: sa EBA bine!

PS:

1. Textul incoerent de mai sus nu e un mesaj pupincurist de sustinere pentru europarlamentarul Fata lu´ Tata. EBA e un cuvant bulgaresc (cu chirilice se scrie ЕБА), a carui traducere in limba romana e verbul “a fute”, conjugat la diateza activa, modul indicativ, timpul prezent, persoana I singular.

2. Daca inlocuiti in textul de mai sus cuvantul bulgaresc cu cel romanesc, fiti ingaduitori. Vocabularul a participat si el la gluma asta misogina, dar domnisoara gramatica nu s-a bagat la joc.

Episodul 1: Bine ca s-au oprit.

Un banc foarte bun (plecaciuni, my brother!), pe care-l stiu de o suta treij´ de ani si la care rad mereu ca muta la…, la… nu mai stiu la ce rade muta si nici nu mai conteaza:

- De ce s-a inventat orgasmul?

- Ca sa stie negrii cand sa se opreasca.

Ai nostri au stiut cand sa se opreasca si asta m-a scos din cacat. Am vazut finala Ligii Campionilor in tara lui Berbatov. Numai cativa catalani rataciti cine stie cum prin Sofia mai tineau cu Barcelona. La golul doi, Ilie Dobre si-ar fi luat notite de la mine, iar comentatorii sud-americani si-ar fi dat demisia. La o masa, ceva mai incolo, niste baieti din galeria lui Levski ma observa si ma roaga frumos sa ma linistesc. Pentru exemplificare, imi fac si semne. Unii – cu tot pumnul, altii, mai zgarciti, numai cu un deget. “Sa vezi ce bataie luam din cauza lu´ asta”, se aude, incet, in romaneste, la masa noastra. Ma mananca pielea si ma mai ridic de pe scaun de cateva ori. Messi, Xavi, copii, oasele mele intregi, cei doi ochi si organele interne va multumesc ca v-ati oprit la 2-0.

Episodul 2: Daca mi-a placut cartea…

Saptamana trecuta, impreuna cu gasca vorbitoare de limba romana, am facut un periplu prin bibliotecile cu program normal si prin salile de lectura din centrul Sofiei. Am citit cat am citit, unii au adormit cu capul pe carte, pe altii i-am urcat in taxiuri, sperand sa nu le dea lectura pe-afara. Iar noi, cititorii profesionisti, am plecat sa cautam o librarie non-stop, sa ne mai luam de citit si pentru acasa. Eram trei romanasi in centrul Sofiei. Doi dintre noi, pentru care lectura e a doua natura, stiam exact ce carti si ce autori ne trebuie, asa ca am iesit in 5 minute cu punga plina de invataturi. Cel de-al treilea, mult mai atent la detalii si mai nehotarat, a vrut sa cumpere si niscaiva semne de carte si coperte. L-am asteptat afara.

Afara, o adolescenta bastinasa beata ca Gheorghe Simion la revenirea de la Pula (oras din Croatia unde a avut loc Campionatul European de Box din 2004). Ne aude vorbind in romana si se prapadeste de ras. Schimbam trei cuvinte in limba ei, ne spune ca a lucrat la Vidin, ne aducem aminte de bacul de flori Vidin – Calafat, ciocnim doua carti nedesfacute si ne despartim si de ea, si de prietenul ei (care, intre timp, iesise din librarie). Ma intorc catre prietenul Robi: “Vezi, ba, ce prietenosi sunt adolescentii bulgari?”. N-apuc sa scot semnul intrebarii pe gura, ca mai iese unul din librarie. Un baiat gen sef de galerie, 4 metri cubi, nandrolon – da, neuron – nu, un baiat care, acolo unde nu avea vreo cicatrice, avea o bucata de fier si singurul lucru mai mic decat coeficientul de inteligenta era numarul de fire de par. Se uita la noi, ne masoara cu ochi tulburi, umezi si goi si se infiripa urmatorul dialog:

Urangutan 1 (in bulgara): Pârţarilor!

Eu (tot in bulgara): Prietene, nu vorbim bulgara

Urangutan 1 (BG): Ba vorbesti foarte bine. Acuma, intrebarea nu e daca sunteti pârţari, ci daca sunteti pârţari mici sau mari. Atat!

Eu (BG): Nu inteleg ce spui. Stiu numai cateva cuvinte.

Urangutan 1 (BG): Cateva cuvinte? Si nu stii ce-nseamna “pârţar”?

Eu (BG): Nu.

Urangutanul 1 da mari semne de nervozitate. Apare langa el o copie xerox. Doar tricoul difera. Ma uit la ei si-mi dau seama ca ne-au facut homosexuali nu cu ura, ci cu dragoste si speranta.

Urangutanul 1 (catre urangutanul 2, BG): Pârţarii astia ITALIENI nu vor sa recunoasca ca-s pârţari!

Pana aici!!!!!! Poponar, poponar, da´ si macaronar?!?! Asta nu!

Eu (BG): Alo, copii, nu suntem NICI italieni!

Urangutanul 2 (rade si incepe sa vorbeasca in RO): Cum te cheama?

Eu (foarte sincer, RO sau BG, ca tot aia e): Mariusica.

Urangutanul 2 (RO): Si ce vrei?

Eu (ezit si apoi evit sa i-o spun pe aia cu “buna pace”, da´ tot ma mananca epiderma si-mi place sa joc sah cu prostii, asa ca-mi adun cunostintele de bulgara si-i raspund in limba lui Hristo Botev): Nimic.

Urangutanul 2 se uita fix in ochii mei si-si muta toate cumparaturile in mana stanga, ca sa lase dreapta libera. Baga mana in buzunar, cat sa ma faca sa ma intreb: box, cutit, pistol? Il vad pe Robi cum cauta-n punga si aud clinchet de carti. Imi fac calculele: Robi ii tufleste una lui U1 si, fasnet, fuge. Eu ce fac cu U2? Am in punga vreo 5 carti care l-ar rezolva bine. Nu vreau sa dau primul, dar vreau sa apuc sa dau. Din aceasta dilema nu putem iesi. Ma rezolva U2, care, cu mana in buzunar in continuare, trece la o unghie de tantar de mine, aproape atingandu-ma, si-mi arunca un “La revedere” cu accent de Ciulnita.

Vedeti, de-asta nu-mi place mie la cumparaturi…

Azi promit sa va povestesc cum n-am luat doua batai in ultimele trei saptamani, iar maine, dupa secole de asteptare, celebrul post despre EBA.

M-am intors. Parjoliti ogoarele, otraviti fantanile, incuiati femeile in casa!

- pentru ca stie sa spuna si o gluma, si o injuratura, si un compliment;

- pentru ca gaseste tasta verde a telefonului mobil;

- pentru ca stie si cum sa refuze un dialog cu presa, fara sa fie taran;

- pentru ca nu se imbraca in trening cand ar trebui sa fie in costum si invers;

- pentru ca nu s-a ingrasat nici 200 de grame de cand s-a lasat;

- pentru ca nu-l doare mana dupa doua autografe;

- pentru ca nu incheie nici o fraza cu “nu?”;

- pentru ca e om de echipa, iar ce se intampla in vestiar ramane in vestiar;

- pentru ca, la iesirea pe gura, ideile lui au coerenta, logica si o forma corecta;

- pentru ca crede in imposibil;

- pentru ca, atunci cand vorbeste, acordul e mereu titular, acuzativul nu si-a incaltat ghetele invers si joaca pe aceeasi parte cu prepozitiile, iar vocabularul are mai mult de 38 de cuvinte in lot;

- pentru ca, in CV-ul lui, la “limbi straine” nu scrie “limba moldoveneasca, gimnastica si chimia”;

- pentru ca, desi respira fotbal de cand s-a nascut, stie ca nu-i suficient si se duce sa invete de la aia care stiu mai mult ca el;

- pentru ca stie cat e de important sa-l vada el la ochi pe Marica sau sa-l sune pe Codrea si nu pune pe altul sa faca asta;

- pentru ca nu da niciodata vina pe jucatori, ii apara, ii ajuta si asa obtine, ca efect secundar, faptul ca “echipa joaca si pentru el”;

- pentru ca nu e “coarda”;

- pentru ca ii place fotbalul;

- pentru ca stie ca n-ai cum sa obtii rezultate fara sa ai atmosfera buna, iar asta, ca si respectul, se castiga, nu se impune;

- pentru ca, exact ca Dan Petrescu sau Olaroiu, ca Vestergaard, Duishebaev sau Guardiola, a demonstrat ca varsta si valoarea nu sunt legate cu catuse una de alta si ca “cine n-are batrani sa-si cumpere” e o vorba pe care o arunci atunci cand ramai fara argumente;

- pentru ca la lot a convocat fotbalisti, nu nume;

- pentru ca stie diferenta dintre “antrenor” si “selectioner”;

- pentru ca si jucatorilor, si suporterilor stie sa le si explice, nu numai sa le anunte o decizie;

- pentru ca, intr-o lume murdara, plina de peronaje slinoase, fara caracter, care se dau cu ruj si se pupa pe obraz ca sa marcheze locul unde sa se scuipe a doua zi, unde toti se injunghie pe la spate, ei, bine, in fauna asta umana care populeaza jungla fotbalului romanesc, nu e nimeni care sa-l vorbeasca de rau;

- pentru ca poti sa-i spui “Razvan” fara sa-ti raspunda “pulica, poate vrei sa zici “domnu´ Lucescu”, ca stau la bloc”;

- pentru ca si eu am facut ce i-a facut el lui Iancu;

- pentru ca stie ca nu esti mai destept daca-i arati “muie” patronului si ca nu esti mai putin barbat daca se intampla sa si plangi;

Toate astea sunt motive pentru care il apreciez pe Razvan Lucescu. Dar mai e unul, probabil reuniunea tuturor celor de mai sus, pentru care vreau sa-i multumesc. Nationala va mai pierde meciuri, poate chiar in seara asta, va mai rata calificari, dar a castigat ceva mai important. Un suporter, pentru mine cel mai important suporter al ei. Un baiat care a tinut cu Romania numai doua saptamani in ultimii 9 ani: eu.

Mersi, Razvan! Multa bafta!

PS:
Acum mai bine de un an, Razvan m-a dezamagit, enervat si scarbit, cand mi-a jignit o prietena. Si el stie ca a gresit. Dar si greseala face parte din joc.

Blogul asta se va odihni putin. Pe 19 iunie, postul de televiziune la care lucrez are relansarea. Practic, atat inainte, cat si macar o saptamana dupa 19, avem muuuulta treaba. Intreaga luna e foarte grea, pentru ca in relansarea asta trebuie sa se vada ca noi, atat mamaligarii, cat si castravetii, n-am frecat pula pe-aici 8 luni. E, daca va convine formularea din titlu, finala ligii noastre…

Pe 1 iulie venim acasa si de rezultatul finalei asteia depinde marimea coaielor noastre la intoarcerea pe Otopeni. Vrem sa ne intoarcem castigatori. Asa ca mai subtire cu labareala pe blog!

PS:

1. Stiu ca altii sunt mai “napoleoni”. Eu nu sunt nici atat de bun, nici atat de ordonat, cat sa duc si asta in acelasi timp. Plus ca a-nceput sa-mi placa jucaria asta, tin si la mine, si la voi si nu vreau sa postez orice, oricum, numai ca sa postez.

2. Asta nu inseamna ca blogul moare sau ca nu o sa mai apara nimic pana la sfarsitul lunii. Nu. O sa mai scriu niste texte, fie cele pe care le-am promis aici si aici, fie altele (despre superba victorie a Unirii Urziceni si despre ce intelegem din ea, de exemplu). Doar ca o sa scriu mult mai rar si mult mai putin. Sper ca, pana la finalul saptamanii, sa apuc sa va povestesc de ce tin cu EBA. Motivul e misto, o sa va placa!

Singurul lucru normal din meciul de ieri a fost rezultatul. In rest, logica fotbalului s-a dat un pas la o parte. Pentru ca e de neinteles cum din chirpici poti sa faci un zid de netrecut: apararea Barcelonei, pentru care cuvantul “improvizata” ar fi un compliment, n-a lasat nici o sansa unui atac de multe alte ori perfect. Pentru ca e de neacceptat ca Messi, un pusti de un-metru-si-un-stilou, cu mufa aia zambareata de copil prins la furat cirese, sa dea gol cu capul unor englezi. Pentru ca e anormal ca Van der Sar, pana ieri impresionant prin siguranta si constanta, sa ia un gol la coltul scurt si sa nu faca totul ca lovitura de cap a lu’ ala mic, nefireasca si impecabila, sa nu se duca-n poarta. Pentru ca, in sfarsit, e ilogic ca un tanar care antreneaza de 10 minute sa fie mai inspirat si mai inteligent decat creatorul unei mari echipe, decat un manager care era la Manchester de 6 ani atunci cand, cu Pep in teren, Barca castiga pentru prima oara cupa. O eroare socanta a lui Sir Alex (schimbarea Anderson – Tevez) a facut si mai usoara misiunea catalanilor, oricum proprietari cu acte in regula ai mingii si stapani ai Pamantului de Mijloc.

E victoria lui Valdes, portarul Fat-Frumos, care a crescut intr-un an cat altii in 10. A lui Puyol, cu banderola lipita de brat si tatuata pe inima. A lui Xavi, cel mai bun pasator din Calea Lactee. A lui Messi-Balon-de-Aur. A lui Iniesta, tehnic ca Messi si cerebral ca Xavi. A lui Eto’o, omul-problema si atacantul-minune. A lui Laporta, presedintele genial si pariorul inspirat. E a fiecaruia dintre ei si, mai mult de-atat, a tuturor impreuna. E victoria noastra, pentru ca ne spune, fara cuvinte, mai mult decat toate orele de dirigentie, romanele lui Coelho si cartile cretine pentru gospodine (“Cheia succesului sau cum sa fii perfect fara sa faci nimic in 10 pasi usori”) la un loc. Ne face o injectie cu doza dubla de speranta si optimism. Ne spune ca sportul ii rasplateste mereu pe cei care nu-l inseala. Ne spune o poveste pe care o vrem repetata in viata noastra, a astora din tribuna si de dincoace de ecran.

PS: Stiu ca e si victoria lui Guardiola, dar Pep merita un post separat.

• de ce inca sunt bucuros si uimit dupa un meci pe care l-am vazut duminica seara (nu e Urziceni – Dinamo, sa fim seriosi!);
• de ce o sustin din toata inima si o votez pe EBA
• cum am ajuns la concluzia ca adolescentii sunt frumosi si idioti peste tot;
• ne bucuram impreuna de fotbal dupa Barça – Manchester.

Stimati vevespectatori, accesati, click-uiti, refresh-uiti. Va astept ca pe ziua de spaga!

Nu suport barbatii, sa n-aud de ei. Pai uite ce mi-a facut ultimu’, asta, Gigi, uite-n ce hal m-a adus, de nu se mai uita nici unu’ la mine… Pai, ca sa pot sa fac si eu o treaba, tre’ sa ies in lume, sa ma vada si pe mine aia cu bani. Da’ nesimtitu’ asta ma tine numa-n casa, nu vrea sa ma scoata nici pana-n Europa (angrou’, nu continentu’), sa-mi iau si eu niste toale mai pizdoase, sa nu-mi fie rusine cand ies cateva tururi la produs in Europa ailalta. Si, cand te gandesti ca eram cea mai cea…

Asa, Gigi asta n-a fost chiar baiat rau, anii trecuti imi mai lua cate ceva sa pun pe mine. Da’ acu’, numa’ rebuturi de-afara, boarfe sud-americanesti de mana a treia si niscaiva marfa europeana de se rupe usor. La noi in tara nu prea se mai face haini bune, poate numa’ pe la Craiova. Ce ia el e cand ieftineala, cand scump si prost. Si mai si schimba designeru’ o data la doua luni. La sala nu mi-a mai platit abonament, la epilat n-am mai fost de anu’ trecut. Pai, atunci, cum sa n-arat, cum sa nu ma misc ca o curva batrana?

Pan’ la urma, nici nu stiu ce vrea asta de la mine: ori ma iubeste si vrea sa ma tina numa’ pentru el, ori vrea sa ma scoata la produs. Macar sa-mi zica dracu’ odata sa stiu si eu ce-am de facut… Cred ca e cam cordit, vrea sa ma scoata la produs, sa-l pacalesc pe unu’ sa ma ia de nevasta, da’ tot el sa ma futa. Zici ca-i prost, da’, daca-l lasi in gara, se suie-n tren. S-a mai cizelat ciobanu’. Uite ce text m-a pus sa invat, ca sa-i agat pe pustii astia cu ciocanu’ mare: “Buna, sunt Steluta, nu vrei sa ma fuzionezi pana te absorb?”

Intr-un articol publicat pe blogul Sport.ro, Ion Alexandru, unul dintre comentatorii ultimei finale a Cupei UEFA, povesteste ce i s-a intamplat la Istanbul. Vazut de la Istanbul, fotbalul romanesc e si mai urat decat in realitate. Nimic de comentat sau de combatut in vorbele lui Giovanni. Dar intrebarea din titlu (“De ce nu-l iubim pe Lucescu?”) ma pune la treaba. Nu cred ca e nimeni – care a vazut mai mult de 10 meciuri de fotbal si care e sanatos la cap – care sa nu-i recunoasca valoarea lui Lucescu. Si n-o sa vin acum cu zeci de motive pentru care Lucescu e un antrenor mare. Multe sunt niste banalitati, le stie si le accepta toata lumea. Dar nu asta e discutia, caci nu cu antrenorul Lucescu are cineva o problema, ci cu nea Mircea, omul. Pe el nu-l iubim din cauza noastra si din cauza lui.

Din cauza noastra, pentru ca asa suntem noi, ne pute victoria altora. Cu cat vecinul ne e mai apropiat, cu atat mai rece-i vrem capra. Ne deranjeaza o poveste de succes, atat timp cat nu e a noastra. Ne doare si ne roade cand simtim ca n-avem nici un merit (“De la mine cumpara ma-sa iaurt, de-aia-i asa tare pe picioare Lampard asta!”). Intotdeauna gasim circumstante atenuante la succes si n-avem mila la infrangere (“Pai, da, nene, da’ cu banii lu’ Ahmetovici ala e usor, ia sa fi venit la noi, la Ambianta Valea Ciorii, sa vedem, mai era el mare antrenor?”). Ne enerveaza ca nu vine sa ne salveze nationala, de parca ar avea obligatia asta trecuta-n CNP-ul de Romania (“Asa, cu steagul stii sa te-mbraci, da’ la munca nu te-ai baga…”). Si cum sa-l iubim noi, care aruncam cu bere si cu mistouri dupa o campioana olimpica la maraton, care se antreneaza printre micii si lazile noastre de posirca?

Dar nici nea Mircea nu-i nevinovat. Si el a facut tot ce-a putut ca sa devina antipatic. A descoperit toti jucatorii mari ai Romaniei (de la Bodola la Onisor Nicorec) si ai lumii (de la Puskas la Pirlo si de la Beckenbauer la Messi). Toti ii datoreaza cate ceva pentru ceea ce au ajuns. E constient de valoarea lui, asa ca isi permite sa sara calul: “Sunt intre primii 5 antrenori din lume, numai in Anglia sunt mai buni ca mine”, uitand de Mourinho, Ancelotti, Lippi, Advocaat, Scolari sau Rijkaard. S-a plans mereu de ghinion, pana cand ghinionul l-a gasit si portarul i-a dat gol in ultima secunda. S-a plans de conspiratii, el fiind mereu victima. In Romania, Steaua era mereu favorizata in fata lui Dinamo, Steaua si Dinamo – in fata Rapidului. In Turcia, jocurile erau mereu facute pentru celelalte doua echipe, indiferent cum se numeau. In Ucraina, fratii Surkis il asteapta la cotitura sa-i dea-n cap, iar arbitrii-l fura pe fata. La nationala nu vine, dar nici nu spune cu subiect si predicat de ce nu vine. “Vremea mea a trecut, e timpul altora”, “Mi-a fost rusine sa-l refuz din prima pe Ionut” si alte labe isi fac loc in discursul lui. Nu e barbat, nu vine in fata publicului, prin intermediul presei (de care stie sa se foloseasca atunci cand are interes) sa spuna: “Buna ziua, sunt Mircea Lucescu si nu vin la echipa nationala. Nu as avea libertatea totala de a lucra asa cum stiu, vreau si pot. Nu vreau sa fiu vehiculul de imagine al nimanui. In plus, la club castig de vreo 5-6 ori mai bine decat mi s-a oferit. Va multumesc”. E chiar asa de greu?