Peste drum e un fost camin de nefimilisti, confort V, cu buda la cap de coridor, una la doua etaje. 30 de ferestre si 152 de antene de Digi, Boom si alte cele (data viitoare, vin cu o poza-n dinti). Ocupantii camerelor au o singura ocupatie: sa plateasca intretinerea in numele rudelor lor, plecate in Spania si Italia la furat, la futut sau, in cazuri extreme, la munca. Dupa acoperirea cheltuielilor, oamenii investesc. In boxe si statii, astfel incat succesiunea de sunete sa poata traversa strada, sari gardul, pacali tamplaria si lovi ciocanelul, scarita si nicovala oricui. Practic, vecinii dau mu…zica la tot cartieru’. Western Union functioneaza in timpul saptamanii, asa ca, in weekend, tot vecinul are de-un gratar, de-o bere si de o manea. Da, dar oamenii astia nu asculta orice manele. Exista manele si manele. Adrian Copilul Minciune sau Nicolae Gula n-o sa auziti in Turnatorie. Aici este centrul manelelor underground. Asa am avut ocazia unica in viata sa cunosc opera unor artisti necunoscuti publicului larg, dar care au avut o contributie uriasa la dezvoltarea acestui curent al muzicii contemporane. Oameni cum ar fi Sandu Ciorba, Printesa de Aur, Marius de la Focsani, Costel Ciofu. Artisti care au inovat, care au deschis drumuri. Pe nedrept mai putin cunoscuti ca omologii lor din alte domenii, Eisenstein in cinematografie sau Helenio Herrera in fotbal.

Ne teleportam in Bulgaria si dam drumul la televizor. Popor de manelisti, ai mei au vreo 3-4 posturi TV pe care dau numai tipul asta de nemuzica. In Bulgaria, maneaua se numeste chalga si o canta niste domnisoare blonde si siliconate, care au niste videoclipuri scumpe platite de prietenii lor care invart bani gri, in cel mai bun caz. N-au personaje ca Sorinel Pustiu’ sau Romeo Fantastik, la ei barbatii chalgisti sunt clar in inferioritate, sub 10%. Revin, blonde, silicoane, buric, ritm incert, mereu acelasi, videoclipuri ceva mai spalate si sigur mai scumpe ca la noi. Da’ tot manele e. Buuuuun. Pe posturile astea de manele, mai apare cate un guru de pe la noi, un Costi care face un featuring cu o gurista locala, chestii d-astea. Ne-am obisnuit si ne radem, ce dracu’ sa facem? Azi, insa, ceva s-a schimbat. Cautam ceva de limba engleza, un BBC, un CNN, poate chiar un VH1, oricum, ceva fara “tătă”. Ajung pe o maneloviziune. Aud un glascior strans de boase care se vaita in romaneste. Vad un baiat pe care nu-l cunosteam. Un bronzat care urla o manea pe un post bulgaresc, unul din ala care te face sa-ti pui mana pe portofel si sa-l tii strans, daca-l vezi in 335. Ascult capodopera si astept sa vad cum il cheama pe artistul care-a zamislit-o. Si, in momentul in care apare burtiera, ma luminez la fata. Definitiv. Il cheama Alberto-Voce-de-Diamant.

Dar acum sunt deja prea multi romani. La Veliko Tarnovo si la Nisipurile de Albena, mai repede gasesti un bulgar care sa nu stie cine a fost Hristo Botev decat unul care sa nu-ti poata spune “pizda ma-tii” cu accent de Moreni. O faza superba li s-a intamplat, in taxi, unor amici, veniti in vizita la unul dintre noi, cei 5 mamaligari. Domnul catre sotie, in limba romana: “La ce te uiti asa?”; ea, tot in romana: “La matreata lu’ asta (nota: adica a soferului)”; mai departe, el sau ea, tot in romana: “Asta poate sa ne duca pe unde vrea el, ca nu ne prindem”; soferul, intr-o romana de profesor universitar, doctor in litere la Universitatea Bucuresti: “Stati linistiti, e cel mai scurt drum”. Curcubeul aromelor Skittles pe fata romanilor nostri. Mama lu’ soferica era olteanca, nascuta si crescuta in Craiova.

Ieri eram in supermarket, cu colegul Emilica. Nu eram hotarati ce apa plata sa luam si vorbeam cam cum vorbesc romanii cand se cred singuri pe lume. Un pic mai tare decat un Boeing 747 la decolare si mult mai porno ca eleva cu acelasi nume. Un nene vine la noi: “Sunteti din Romania?”, “Da”, am raspuns rusinati. “De unde?”, “Din Bucuresti”. N-am zis si numele companiei la care lucram, ca inca ne place sa avem cartea de munca la ITM. Omul, sociabil si decent, ar fi vrut sa se imprieteneasca cu noi. Dar cu fratii Mowgli n-ai nici o sansa. “Suntem 5 romani aici si deja ni se pare ca suntem cam multi”, a fost fraza cu care stapanii pesterii i-au inchis gura bietului om. Si cand te gandesti ca acum cateva luni nu-mi venea sa cred povestile spuse de prietenii din strainatate, cum ca romanii se inraiesc imediat de trec de Vama Bors… Giurgiu a intrat si el la joc.

Unul dintre romanii de la Sofia e din Campina. N-am acordul lui pentru a-i folosi numele, asa ca o sa-l numim, de acum inainte, “Cosmin Ilie”. “Cosmin Ilie” lucreaza la ХП, adica HP (domnu’ Hewlett, doamna Packard, IBAN-ul meu e…) si, de parca n-ar fi de ajuns ca e campinean, mai are un defect: m-a invatat sa joc biliard sau macar a incercat. Asta undeva in cretacic, cand biblioteca din Campina se inchidea exact la ora la care Vento isi astepta clientii (stiu ca e nonstop carciuma, da’ mai lucrez si eu la text, nu sariti de cur in sus!). Cu “Cosmin Ilie” nu m-am mai intalnit de vreo 5 ani, dar nu s-au schimbat multe. Tot el ma bate la biliard.

Si el mi-a adus aminte de personajul din povestea de mai jos.

Aglomeratie. Agitatie. Agonie.

- ‘r-ati ai dracu’ cu preturile voastre!

- Draga, e Sambata Mare, nu mai dracui, ca e pacat!

- Atunci, sa va fut in gura cu preturile voastre! E mai bine, scumpete? Uite-i si p-astia. Plin de bucuresteni. De ce nu stati, ma, pe cur, la voi acasa?

- Hai, ma, ca e Georgeasca, curva de peste drum. E ala al ei somer in Spania, ii trimite bani de-acolo si si-a luat masina-n lizing, de-aia are numar de B.

Daca ai fost prost si ai uitat sa iei trei nimicuri, inveti sa te autoinjuri. In piata, nu e loc nici macar pentru o flegma bine tintita. Ajungi in megacomplexul comercial Romal (pour les connaisseurs). La un stand, printre vinuri, o sticla care-ti sare-n ochi. In ea, doi litri de cerneala rosie. Costa 4,5 lei. Un scurt si simplu calcul matematic te duce la o concluzie rapida: vinul asta n-a vazut strugure nici in poza. Licoarea se numeste “9 poloboace”, iar producatorul e corect. Nicaieri nu scrie ca e vin. E “demidulce”, da’ nu e vin, ci “bautura fermentata linistita”. Un fel de “vin din deal de la Predeal, bei aici, mori acasa”.

Aflat mereu “In cautarea timpului pierdut”, eu n-am avut o prajitura, ca Marcelica, ci o sticla de vin. Care mi-a produs doua amintiri.

Prima, din anul I. Stateam in Regie, in P17. La parter, o halimentara. In halimentara, haleala si pileala. In afara celor doua categorii de produse destinate consumului uman, mai era si un “vin” asemanator celor “9 poloboace”, produs intr-o zona viticola de traditie, undeva prin Delta Dunarii. Dar nu oricine putea sa cumpere “vinul”, pentru ca nu era expus. Ritualul ezoteric era urmatorul: cuvintele “da-mi si mie, barosane, o sticla de Bojolé” erau mereu insotite de o inclinare usoara a capului spre stanga si de inchiderea smechereasca a ochiului drept. Si barosanul se ducea in spate, de unde aducea otrava. In afara cuiva, nu spui cine, persoana importanta (campinean cu mate de fier), nimeni nu putea bea un pahar de “lichid de frana” fara sa fie “piua” a doua zi.

A doua, din acelasi complex comercial. In Romal, la doi pasi de magazinul cu “bautura fermentata linistita”, unii vand mezeluri. Am fost cu niste prieteni sa luam niscaiva animale moarte pentru gratar. Si era sa-i lasam pe ceilalti nemancati. Puteau fara nici o problema sa ne lege si sa ne bage la balamuc. Eram 3 cretini care se tavaleau pe jos si se cacau pe ei de ras. Fiindca aveau carnati. Dar aveau si etichete mici, pe care nu incapeau cuvinte lungi, gen “carnati oltenesti”, asa ca oamenii prescurtasera: “c. oltenesti”, “c. plai”, “c. porc”. Iar noi am cumparat ceea ce, intr-o lume perfecta, s-ar fi numit “carnati oaie”.

Nu e o greseala. E cel putin al doilea an la rand cand stalpii de iluminat stradal suporta greutatea acestei ineptii. Idiotilor, retardatilor, prostilor de la Primaria Municipiului Campina, contribuabilul Dragos Caretas va ureaza si el voua: “Puneti mana de la mana si mai luati un neuron, ca-s ieftini pe criza asta!”. Sper ca macar au facut niste banuti cu treaba asta. Daca, dupa ce s-au umplut de penibil, nici n-au invatat circuitul banului in natura, chiar sunt cretini.

Nashu’ si Nasha, la cumparaturi, in metropola. Nashu’ isi aprinde o tigara cat o asteapta pe Nasha sa iasa dintr-un magazin. Un cersetor il vede si se apropie. Ii vorbeste civilizat si corect: “Domnule, se poate, va rog, sa-mi dati o tigara?”. Plictisit de sesiunea de shopping, cu chef de vorba, usor ironic si dornic sa filosofeze, Nashu’ intreaba, in timp ce-i intinde pachetul: “Si cu ce-o sa-ti imbunatateasca tie viata tigara asta?”. Raspunsul vine rapid, trist si nu lasa loc de replica: “Nu mi-o imbunatateste, da’ mi-o scurteaza. Si asta ma bucura asa de mult…”