Archive for category Inapoiat in Romania
Sa EBA bine!
Posted by Caretas in Inapoiat in Romania on June 25th, 2009
Nu vad de ce sa n-alegem EBA. EBA face parte din viata noastra. Chiar daca nu recunoastem, tuturor ne place EBA. Viata fara EBA e trista.
E datoria noastra sa alegem ce e mai bine pentru noi si pentru copiii nostri. Iar EBA e raspunsul. De fapt, fara EBA nici n-am fi avut copii.
Atunci cand esti stresat(a), derutat(a), cand pare ca nimic nu merge cum ar trebui, EBA e solutia. Cateodata, EBA e puntea de legatura dintre suferinta si fericire.
EBA e ca nurofenul, iti ia durerea cu mana. Si cel mai important e ca EBA e la putere. Ca EBA ne reprezinta in Europa. Ca EBA ne-a demonstrat tuturor ca se poate.
Cu un singur lucru nu sunt de acord: EBA n-ar fi reusit niciodata de una singura. N-are nici un farmec.
Sa incheiem optimist: sa EBA bine!
PS:
1. Textul incoerent de mai sus nu e un mesaj pupincurist de sustinere pentru europarlamentarul Fata lu´ Tata. EBA e un cuvant bulgaresc (cu chirilice se scrie ЕБА), a carui traducere in limba romana e verbul “a fute”, conjugat la diateza activa, modul indicativ, timpul prezent, persoana I singular.
2. Daca inlocuiti in textul de mai sus cuvantul bulgaresc cu cel romanesc, fiti ingaduitori. Vocabularul a participat si el la gluma asta misogina, dar domnisoara gramatica nu s-a bagat la joc.
Fiecare curva are o poveste trista
Posted by Caretas in Inapoiat in Romania, Jocul cu basica umflata on May 25th, 2009
Sunt super pizda. Adica, am fost, da’ nici acu’ nu-s de lepadat. Pai, dintre pustoaicele astea, imi sta vreuna in fata?!?! Cand pe mine se bateau toti marii masculi din Europa (continentu’, nu angrou’), ele nici nu stiau sa suga. Nu c-ar fi invatat intre timp. Ha-ha-ha, este ca-s si desteapta si spirituala? Mda, nici mie nu-mi place cum am ajuns, da’ asta e, cat poti sa pacalesti buletinu’?
Nu suport barbatii, sa n-aud de ei. Pai uite ce mi-a facut ultimu’, asta, Gigi, uite-n ce hal m-a adus, de nu se mai uita nici unu’ la mine… Pai, ca sa pot sa fac si eu o treaba, tre’ sa ies in lume, sa ma vada si pe mine aia cu bani. Da’ nesimtitu’ asta ma tine numa-n casa, nu vrea sa ma scoata nici pana-n Europa (angrou’, nu continentu’), sa-mi iau si eu niste toale mai pizdoase, sa nu-mi fie rusine cand ies cateva tururi la produs in Europa ailalta. Si, cand te gandesti ca eram cea mai cea…
Asa, Gigi asta n-a fost chiar baiat rau, anii trecuti imi mai lua cate ceva sa pun pe mine. Da’ acu’, numa’ rebuturi de-afara, boarfe sud-americanesti de mana a treia si niscaiva marfa europeana de se rupe usor. La noi in tara nu prea se mai face haini bune, poate numa’ pe la Craiova. Ce ia el e cand ieftineala, cand scump si prost. Si mai si schimba designeru’ o data la doua luni. La sala nu mi-a mai platit abonament, la epilat n-am mai fost de anu’ trecut. Pai, atunci, cum sa n-arat, cum sa nu ma misc ca o curva batrana?
Pan’ la urma, nici nu stiu ce vrea asta de la mine: ori ma iubeste si vrea sa ma tina numa’ pentru el, ori vrea sa ma scoata la produs. Macar sa-mi zica dracu’ odata sa stiu si eu ce-am de facut… Cred ca e cam cordit, vrea sa ma scoata la produs, sa-l pacalesc pe unu’ sa ma ia de nevasta, da’ tot el sa ma futa. Zici ca-i prost, da’, daca-l lasi in gara, se suie-n tren. S-a mai cizelat ciobanu’. Uite ce text m-a pus sa invat, ca sa-i agat pe pustii astia cu ciocanu’ mare: “Buna, sunt Steluta, nu vrei sa ma fuzionezi pana te absorb?”
De-asta nu-l halim pe nea Mircea
Posted by Caretas in Inapoiat in Romania, Jocul cu basica umflata on May 25th, 2009
Distanta e cel mai bun prieten al vorbelor lasate in coada de peste, al discutiilor neterminate, al argumentelor nerostite. Un mail, trei smiley-uri pe messenger, doua SMS-uri si un telefon nu pot egala elementul definitoriu al masculinitatii: o discutie despre fotbal la malul unei halbi de zeama de hamei si malt. Cu exemple, cu probe, cu demonstratii, cu argumentul suprem: “Taci dracu’, ca nu stii nimic! Hai, noroc!”. Pai, daca eram amandoi la Sofia sau la Bucureni, il lasam eu pe Giovanni atatea zile fara replica?
Intr-un articol publicat pe blogul Sport.ro, Ion Alexandru, unul dintre comentatorii ultimei finale a Cupei UEFA, povesteste ce i s-a intamplat la Istanbul. Vazut de la Istanbul, fotbalul romanesc e si mai urat decat in realitate. Nimic de comentat sau de combatut in vorbele lui Giovanni. Dar intrebarea din titlu (“De ce nu-l iubim pe Lucescu?”) ma pune la treaba. Nu cred ca e nimeni – care a vazut mai mult de 10 meciuri de fotbal si care e sanatos la cap – care sa nu-i recunoasca valoarea lui Lucescu. Si n-o sa vin acum cu zeci de motive pentru care Lucescu e un antrenor mare. Multe sunt niste banalitati, le stie si le accepta toata lumea. Dar nu asta e discutia, caci nu cu antrenorul Lucescu are cineva o problema, ci cu nea Mircea, omul. Pe el nu-l iubim din cauza noastra si din cauza lui.
Din cauza noastra, pentru ca asa suntem noi, ne pute victoria altora. Cu cat vecinul ne e mai apropiat, cu atat mai rece-i vrem capra. Ne deranjeaza o poveste de succes, atat timp cat nu e a noastra. Ne doare si ne roade cand simtim ca n-avem nici un merit (“De la mine cumpara ma-sa iaurt, de-aia-i asa tare pe picioare Lampard asta!”). Intotdeauna gasim circumstante atenuante la succes si n-avem mila la infrangere (“Pai, da, nene, da’ cu banii lu’ Ahmetovici ala e usor, ia sa fi venit la noi, la Ambianta Valea Ciorii, sa vedem, mai era el mare antrenor?”). Ne enerveaza ca nu vine sa ne salveze nationala, de parca ar avea obligatia asta trecuta-n CNP-ul de Romania (“Asa, cu steagul stii sa te-mbraci, da’ la munca nu te-ai baga…”). Si cum sa-l iubim noi, care aruncam cu bere si cu mistouri dupa o campioana olimpica la maraton, care se antreneaza printre micii si lazile noastre de posirca?
Dar nici nea Mircea nu-i nevinovat. Si el a facut tot ce-a putut ca sa devina antipatic. A descoperit toti jucatorii mari ai Romaniei (de la Bodola la Onisor Nicorec) si ai lumii (de la Puskas la Pirlo si de la Beckenbauer la Messi). Toti ii datoreaza cate ceva pentru ceea ce au ajuns. E constient de valoarea lui, asa ca isi permite sa sara calul: “Sunt intre primii 5 antrenori din lume, numai in Anglia sunt mai buni ca mine”, uitand de Mourinho, Ancelotti, Lippi, Advocaat, Scolari sau Rijkaard. S-a plans mereu de ghinion, pana cand ghinionul l-a gasit si portarul i-a dat gol in ultima secunda. S-a plans de conspiratii, el fiind mereu victima. In Romania, Steaua era mereu favorizata in fata lui Dinamo, Steaua si Dinamo – in fata Rapidului. In Turcia, jocurile erau mereu facute pentru celelalte doua echipe, indiferent cum se numeau. In Ucraina, fratii Surkis il asteapta la cotitura sa-i dea-n cap, iar arbitrii-l fura pe fata. La nationala nu vine, dar nici nu spune cu subiect si predicat de ce nu vine. “Vremea mea a trecut, e timpul altora”, “Mi-a fost rusine sa-l refuz din prima pe Ionut” si alte labe isi fac loc in discursul lui. Nu e barbat, nu vine in fata publicului, prin intermediul presei (de care stie sa se foloseasca atunci cand are interes) sa spuna: “Buna ziua, sunt Mircea Lucescu si nu vin la echipa nationala. Nu as avea libertatea totala de a lucra asa cum stiu, vreau si pot. Nu vreau sa fiu vehiculul de imagine al nimanui. In plus, la club castig de vreo 5-6 ori mai bine decat mi s-a oferit. Va multumesc”. E chiar asa de greu?
Tara care a invins speranta prin KO
Posted by Caretas in Inapoiat in Romania on May 19th, 2009
Nu mai aveam nici timp, nici chef sa mai scriu azi. Timp mi-am facut, chef tot n-am. Dar trebuie. Nu mai e loc de caterinca, de cuvinte cu dublu inteles sau de expresii moi. Si nu-mi cer scuze pentru vocabular.
Aflu de pe blogul lui Badea, care ma trimite la o stire de pe site-ul Antenei 3, ca s-a mai intamplat o mizerie. Pe scurt, pentru cei care n-au vreme sau dispozitie sa citeasca, niste fute-vant au luat-o la misto si au aruncat cu bere in Constantina Tomescu-Dita, care a comis cu nerusinare imprudenta de a se antrena, de a alerga prin padurea Snagov.
Niste scuipa-n-floci, umflati de mici si de bere, niste urangutani cu buletin, verigile lipsa din lantul evolutiei. Niste baieti care au pus mana de la mana pentru 73 de beri si 82 de mici, dar carora nu le-a mai ramas de-un neuron sau de-o farama de bun simt. Probabil ca n-au recunoscut-o. M-as si mira ca unii care ii au ca idoli pe Leo de la Strehaia, Nikita sau Gigi Becali sa cunoasca numele sau fata unuia dintre cei mai mari sportivi romani. O doamna, o campioana olimpica, deci cea mai buna din lume in cea mai crunta proba sportiva, incomparabil mai dura ca orice sport de contact la care, probabil, se uita muistii in cauza.
Ca n-o cunosc nu e o problema. Lumea e plina de ignoranti si poate ca zdrentele cu ghiul pe degetul mic, capastru la gat si pastrama de porc in gura si pe burta, poate ca labagiii astia ii cunosc pe toti olimpicii internationali la fizica, pe artistii nostri geniali si pe toti ceilalti mari sportivi romani si le-a scapat numai Constantina Tomescu-Dita.
Chiar daca ar fi asa, tot nu s-ar schimba nimic. Tot niste cacati cu puls sunt. Pentru ca nu conteaza daca e Constantina Tomescu-Dita, vecinul meu de la 7, Johnny Bravo sau vrajitoarea Maria Campina. E un om care face sport! Dar nici macar despre asta nu e vorba. E vorba despre un om care face altceva decat ei si care, trebuie, prin urmare, batjocorit si umilit de niste idioti beti pula. Mi-e rusine si mi-e scarba!
PS:
1. Post-ul asta nu e un apel la nimic, nici la sport, nici la educatie. Si eu fac gratare (fara bere de 51 de zile 
) sunt gras si sedentar, ma duc mai rar decat as vrea pe teren, la biblioteca sau la teatru. E numai o constatare.
2. Am cateva zeci de cunostinte, amici, prieteni care lucreaza “afara” ca tamplari, barmani, constructori, profesori, sportivi, ingineri, doctori, bodyguarzi, hoti si curve. Nu-mi permit sa le dau vreun sfat. Vreau numai sa-i rog ca, atunci cand se gandesc la Romanica nu cu dragoste si dor (pe astea nu le poti explica sau reprima), ci cu incredere si speranta, sa reciteasca postul asta sau stirea asta.
Prin vecini
Posted by Caretas in Inapoiat in Romania on May 19th, 2009
Nici mie nu-mi place sa citesc bancuri. Imi place sa ascult si sa spun. Conteaza cine spune un banc, cum il spune, cum construieste povestea si cum rupe brusc logica in momentul poantei. Cum i se umple gura de carne (asta e, cele mai multe bancuri bune sunt fie foarte inteligente, fie, mai ales, foarte vulgare) si cum primeste reactia celorlalti. In scris, 88% din farmecul unui banc se pierde. Dar pe asta tre’ sa vi-l zic:
Popescu, de la etajul trei, se duce la Georgescu, de la sase, si-i zice:
- Fratioare, e groasa. Tre’ sa vedem ce facem cu Ionescu, de la doi, ca mi-o fute pe nevasta-ta!
Run away, train!
Posted by Caretas in Inapoiat in Romania on May 16th, 2009
LATER EDIT: Aflu de la add ca s-a rezolvat. Mersic, nea ministru, nu m-ai dezamagit nici de data asta!
Daca ati citit textul de mai jos, ziceti ca sunt o scarba, un inconstient si un nenorocit. Aveti dreptate, asa e. Dar nu numai cu Marchizul de Sade sunt prieten, ci si cu Von Sacher-Masoch. Dintre toate jucariile lasate pe pamant de Dumnezeu sau inventate ulterior de om, cel mai mult imi place sa ma joc cu nervii mei. Sunt campion balcanic si vicecampion european la masochism (m-a batut un francez in finala, 10-8 in decisiv).
De data asta, am ales sa gasesc capitala la capatul celebrei linii naveta oferite de CFR, la sugestia lu’ dom’ ministru. Si mi-am dat seama ca nici Pulea Spataru’ nu vrea ca linia asta sa fie profitabila. De linia asta nu afli decat daca ai avut inspiratia sa te fi uitat la stiri acum doua luni jumate. Sigur, sunt niste semne prin haeroport, dar discrete, asa, de parca ar fi celebrul Orient Express, care n-are nevoie de reclama, nu o amarata de naveta de care n-au auzit nici rudele lui Berceanu. Nu sare-n ochi ca ar fi un mijloc de transport nou, confortabil si de incredere. Nu-ti zice nimeni, in toate limbile pamantului sau macar in doua: “Baaaaaa, nu mai da banii la jegosi. Hai cu noi, e ieftin, e civilizat, e rapid”, “Nu dati banii pe prostii, mergeti cu 60 de mii”, “Hai cu locomotivuta si-o sa-ti creasca mare”. Nu-i nici o reclama, nici o don’soara cu craci lungi care sa-ti imparta o brosura, un fluturas, baaaaa, NIMIC! Poate o fi numai obsesia mea de om defect, care lucreaza cu imagini si cuvinte. In fine, ies de la bagaje, le fac obisnuita aroganta prietenilor mei cu masini galbene si caut casa de bilete a CFR-ului. O gasesc la “Plecari Interne”. UNDE? Da-da, la “Plecari Interne”. Adica, dintre cei 13.700 de oameni care trec zilnic pe acolo, tu te asezi cel mai aproape de AIA CARE PLEACA?!?! Si, in plus, pleaca IN TARA, adica in cele 8 curse pe zi ?!?! Da 
. Ma rog, mai departe. Ora 18:36. Primu’ autobuz care merge la tren, la 18:59. Imi cumpar bilet. Costa 6 lei.
- De unde-l iau?, le-ntreb pe cele doua doamne.
- De la peronul doi, da’ vine pe la 7.
La 7 si 5, ma intorc la doamne:
- Nu va suparati, dar autobuzul care trebuia sa plece la 7 fara un minut la 7 si cate minute vine?
- Acum, stati linistit.
Imi amintesc ca domiciliez in Bulgaria, nu in Elvetia, si imi cobor pulsul pana la 140. Vine la 7 si 10, soferica se da jos intru golirea corpului de lichide si imi arunca din viteza un politicos “nu urca, asteapta aici”, rostit cu cel mult 6/32 dinti. Ii raspund cu “Sigur, Oedip” si astept. Vine inapoi peste 3 minute, mai ieftin cu 300 de grame. “Stai sa vina si fetele si plecam”. “Fetele” sunt cele doua doamne care au pus mana de la mana si mi-au confectionat mie un bilet. Vin si “fetele”, ne urcam toti 3 in autocarul de 40 de locuri si plecam. Soferica face la dreapta pe DN1, si, inainte sa poata sa-i dea viteza a III-a, baga dreapta din nou si opreste. Suntem la calea ferata. Dupa 2 minute si jumatate de mers. Daca plecam pe jos, ajungeam mult mai devreme si nici nu ma plictiseam. Distanta de la terminal la sina e putin mai mica decat penisul unui gandac de Colorado. In stare flasca (penisul, nu distanta, nu gandacul). Dar nimeni, niciodata, n-o s-o mufeze, prin 2 metri de fier, 3 pietre, o “teava” de curent si un macaz.
Vine si trenul, care e foooaaarteee misto. O “sagetica” de o suta si ceva de locuri, un tren nou, curat (inclusiv la buda), care te poate plimba in mod civilizat, ceea ce, pentru transportul in comun de la noi, e pasarica rara. La un moment dat, mi-o iau in dinti (inima) si numar efectivul uman din tren. Nu-mi ia mai mult de 10 minute sa numar pana la 6: un mecanic, un controlor, doua “biletiste”, o domnisoara care a aparut direct pe peron si, cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista. Scot telefonul, pornesc aplicatia numita “Calculator” si inmultesc 6 lei / bilet x 2 bilete. “Bilet” cu “bilet” se simplifica. Rezultat final: 12 lei incasati de ceferica. Buuuun.
Pe cat puneti pariu ca nu intram in Q3 fara sa-l auzim pe nea Deltaplan: “Am hotarat sa desfiintam linia Gara de Nord – Aeroport. Nu era rentabila. Pierderile erau prea mari. Noi am incercat…”? Nimeni pe pamantul asta, daca e intreg la cap, nu-si face iluzii ca va face profit dupa doua luni de la deschiderea unei afaceri. Si nici nu pune lacatul pe usa asa repede, fara sa fi incercat toate solutiile posibile sa faca treaba sa mearga. Decat daca i se rupe. Normal ca o s-o desfiintati, ma, copii, pentru ca nu puteati sa va atingeti de cascavalu’ lu’ Fly Mitrea Taxi, de exemplu. Sau, daca, Doamne-fereste!, era un proiect profitabil, cum ati mai fi justificat statia de metrou pe care aveti de gand s-o sapati? Iar aia chiar trebuie justificata, frate, ca acolo e… Ce e? Licitatii e.
Si pe cat puneti pariu ca niciodata n-o sa-l auzim pe acelasi baiat: “Am mai decis sa-l destituim pe X, care s-a ocupat de proiectul liniei-naveta Gara de Nord – Aeroport. N-a facut o cercetare ca lumea, un studiu de piata temeinic, campania de promovare a produsului a fost inexistenta, comunicarea – zero, implementarea – defectuoasa. Astfel, am aruncat la gunoi Y milioane de lei din banii CFR-ului. Cineva trebuie sa plateasca pentru aceasta greseala”?
Placerea de a mui niste hoti – NEPRETUITA!
Posted by Caretas in Inapoiat in Romania on May 15th, 2009
Pe ici, pe colo, va mai povestii cum e pe la bulgari si, cat timp Salonicul mi-e mai aproape ca Glina, o sa mai arunc cate o vorba. Insa, moite priyateli, nu numai Bulgaria e mereu surprinzatoare. Si Romania ramane eterna si fascinanta. Si, daca e asa pentru noi, bastinasi sau navetisti, ma gandesc ce-o fi in sufletul bietilor vestici cand dau cu nasu’ de Land of Choice.
Am ajuns in gara de provincie botezata pe nedrept Aeroportul International Henri Coanda si am dat sa ies la aer. Prima intalnire – cu prietenii mei, taximetristii. La cat am investit in dumnealor, cred ca am cam 10% din actiunile fiecarei firme din Bucuresti. Asa ca ii consider proprietatea mea. Fiindca simtul proprietatii se manifesta mai ciudat la mine si-mi mai si place sa ma joc cu curu’ gol pe langa pula sculata (la figurat, obsedatilor!), de-abia astept sa-i vad pe covrigari.
De fiecare data, scenariul e acelasi. Indiferent de unde vin, cat e ceasul, daca ma asteapta sau nu cineva, primul drum e catre ei. Incerc sa nu am vreun ziar sau vreo carte in romana la vedere si sa par dezorientat (cateodata, chiar mai dezorientat decat sunt). Ma apropii de ei, uitandu-ma pe sus dupa niscaiva informatii. Cu coada ochiului, le vad ochii hulpavi cu care ma privesc si cum isi sterg balele din coltul gurii. Ca-n desenele animate, cred ca ei ma vad ca pe o bancnota de o suta de euro si o suta si ceva de kile. Din grupul de baieti, cativa stau la locurile lor si observa. Sunt doi care cred ca m-au citit ca sunt roman si vreo 3 care ataca alte gaste. Vine si al meu si, intr-o engleza insusita la British Institute of Zabrauti-Toporasi, arunca: “Uană tecsi, săr?”. “No, thank you very much”, raspund eu politicos, ca un european fara papion. Si atunci, avand si confirmarea sonora ca am buletin de Nijmegen sau macar de Tbilisi, apar si ceilalti baieti. Imi face o deosebita placere sa-i vad cum se bat pe client:
- Teic mi, săr, ai hev flai tecsi, zice ala cu ghiul.
- Iț onli faiv lei oan chilomităr, ai draiv iu eniuere, zice ala cu ghiuluri.
- Ai ghiv iu biutiful uimin, e argumentul suprem al pestelui cu permis.
Agresivi si pe mana cu muistii de la aeroport, mai au un pic si te iau pe sus sa te bage in taxi. Noroc ca , dintre romani, pe mine numai Nicu Vlad sau Nikita m-ar putea ridica fara sa-i plesneasca boasele. Imi croiesc drum printre ei si, cand ma departez trei metri, imi ofer o bucurie meschina: intorc capul si le zic ceva. Ultima oara, textul a fost: “I’m not taking any taxi. Because sunteti niste hoti, baaaaaaaaaaa!”. Pana acum, n-am luat nici o bataie. E timp.
Ultimii care s-au bagat in seama