Episodul 1: Bine ca s-au oprit.

Un banc foarte bun (plecaciuni, my brother!), pe care-l stiu de o suta treij´ de ani si la care rad mereu ca muta la…, la… nu mai stiu la ce rade muta si nici nu mai conteaza:

- De ce s-a inventat orgasmul?

- Ca sa stie negrii cand sa se opreasca.

Ai nostri au stiut cand sa se opreasca si asta m-a scos din cacat. Am vazut finala Ligii Campionilor in tara lui Berbatov. Numai cativa catalani rataciti cine stie cum prin Sofia mai tineau cu Barcelona. La golul doi, Ilie Dobre si-ar fi luat notite de la mine, iar comentatorii sud-americani si-ar fi dat demisia. La o masa, ceva mai incolo, niste baieti din galeria lui Levski ma observa si ma roaga frumos sa ma linistesc. Pentru exemplificare, imi fac si semne. Unii – cu tot pumnul, altii, mai zgarciti, numai cu un deget. “Sa vezi ce bataie luam din cauza lu´ asta”, se aude, incet, in romaneste, la masa noastra. Ma mananca pielea si ma mai ridic de pe scaun de cateva ori. Messi, Xavi, copii, oasele mele intregi, cei doi ochi si organele interne va multumesc ca v-ati oprit la 2-0.

Episodul 2: Daca mi-a placut cartea…

Saptamana trecuta, impreuna cu gasca vorbitoare de limba romana, am facut un periplu prin bibliotecile cu program normal si prin salile de lectura din centrul Sofiei. Am citit cat am citit, unii au adormit cu capul pe carte, pe altii i-am urcat in taxiuri, sperand sa nu le dea lectura pe-afara. Iar noi, cititorii profesionisti, am plecat sa cautam o librarie non-stop, sa ne mai luam de citit si pentru acasa. Eram trei romanasi in centrul Sofiei. Doi dintre noi, pentru care lectura e a doua natura, stiam exact ce carti si ce autori ne trebuie, asa ca am iesit in 5 minute cu punga plina de invataturi. Cel de-al treilea, mult mai atent la detalii si mai nehotarat, a vrut sa cumpere si niscaiva semne de carte si coperte. L-am asteptat afara.

Afara, o adolescenta bastinasa beata ca Gheorghe Simion la revenirea de la Pula (oras din Croatia unde a avut loc Campionatul European de Box din 2004). Ne aude vorbind in romana si se prapadeste de ras. Schimbam trei cuvinte in limba ei, ne spune ca a lucrat la Vidin, ne aducem aminte de bacul de flori Vidin – Calafat, ciocnim doua carti nedesfacute si ne despartim si de ea, si de prietenul ei (care, intre timp, iesise din librarie). Ma intorc catre prietenul Robi: “Vezi, ba, ce prietenosi sunt adolescentii bulgari?”. N-apuc sa scot semnul intrebarii pe gura, ca mai iese unul din librarie. Un baiat gen sef de galerie, 4 metri cubi, nandrolon – da, neuron – nu, un baiat care, acolo unde nu avea vreo cicatrice, avea o bucata de fier si singurul lucru mai mic decat coeficientul de inteligenta era numarul de fire de par. Se uita la noi, ne masoara cu ochi tulburi, umezi si goi si se infiripa urmatorul dialog:

Urangutan 1 (in bulgara): Pârţarilor!

Eu (tot in bulgara): Prietene, nu vorbim bulgara

Urangutan 1 (BG): Ba vorbesti foarte bine. Acuma, intrebarea nu e daca sunteti pârţari, ci daca sunteti pârţari mici sau mari. Atat!

Eu (BG): Nu inteleg ce spui. Stiu numai cateva cuvinte.

Urangutan 1 (BG): Cateva cuvinte? Si nu stii ce-nseamna “pârţar”?

Eu (BG): Nu.

Urangutanul 1 da mari semne de nervozitate. Apare langa el o copie xerox. Doar tricoul difera. Ma uit la ei si-mi dau seama ca ne-au facut homosexuali nu cu ura, ci cu dragoste si speranta.

Urangutanul 1 (catre urangutanul 2, BG): Pârţarii astia ITALIENI nu vor sa recunoasca ca-s pârţari!

Pana aici!!!!!! Poponar, poponar, da´ si macaronar?!?! Asta nu!

Eu (BG): Alo, copii, nu suntem NICI italieni!

Urangutanul 2 (rade si incepe sa vorbeasca in RO): Cum te cheama?

Eu (foarte sincer, RO sau BG, ca tot aia e): Mariusica.

Urangutanul 2 (RO): Si ce vrei?

Eu (ezit si apoi evit sa i-o spun pe aia cu “buna pace”, da´ tot ma mananca epiderma si-mi place sa joc sah cu prostii, asa ca-mi adun cunostintele de bulgara si-i raspund in limba lui Hristo Botev): Nimic.

Urangutanul 2 se uita fix in ochii mei si-si muta toate cumparaturile in mana stanga, ca sa lase dreapta libera. Baga mana in buzunar, cat sa ma faca sa ma intreb: box, cutit, pistol? Il vad pe Robi cum cauta-n punga si aud clinchet de carti. Imi fac calculele: Robi ii tufleste una lui U1 si, fasnet, fuge. Eu ce fac cu U2? Am in punga vreo 5 carti care l-ar rezolva bine. Nu vreau sa dau primul, dar vreau sa apuc sa dau. Din aceasta dilema nu putem iesi. Ma rezolva U2, care, cu mana in buzunar in continuare, trece la o unghie de tantar de mine, aproape atingandu-ma, si-mi arunca un “La revedere” cu accent de Ciulnita.

Vedeti, de-asta nu-mi place mie la cumparaturi…

A dat trei goluri in ultimele patru meciuri. Si i-a parlit si pe descultii astia. Portarul scapase mingea-n fata si el a impins-o in poarta, cu calmul si cu naturaletea cu care Nadal isi scoate chilotii din cur inaintea serviciului. In repriza a doua, un purtator fraudulos de echipament i-a dat peste bete si glezna stanga a lui Platini si-a amintit ca e si ea om si ca pauza si gheata ii plac mai mult decat orice pe lume.

Urmeaza doua saptamani departe de teren. “Futu-i ceapa ma-sii, de ce tocmai acu’?!?!”, zice Michel Platini cand da cu ghetele de pamant. E nervos, ii tremura vocea si parca vad si niste lacrimi in ochii lui. E ambitios si se supara ca un copil. Si e nerabdator, nu-i place sa astepte. Acum, n-are incotro, trebuie sa stea, ca glezna asta i-a facut mereu figuri. Antrenorul o sa-l bage pe altul… Daca ala joaca bine, s-a dus pulii de suflet sansa lui. Ba nu, n-are cum… Ca antrenorul stie prin ce trece el acum si tine la copilul asta, ii e simpatic si o sa-l ajute. Stie prin ce trece, fiindca si el a fost fotbalist. Si inca ce fotbalist! Muuuuult mai mare ca Michel Platini.

Eu, unul, nu ma tavalesc pe jos de placere cand il vad pe Platini pe teren. Nu e Fotbalist. Si nici n-o sa se faca. N-o sa castige trofee si nimeni n-o sa-si aminteasca de el. O sa joace toata viata la echipe mici si n-o sa vada nationala decat la televizor. Asta pentru ca are putine calitati. Nu da rau cu capul si alearga mult. Dar rateaza si mai mult, e cam lent, moale, nu castiga nici un duel fizic si se accidenteaza des. Si nici prea tehnic nu e. Ciudat pentru un brazilian.

A, da, asta uitai sa va spun: Michel Platini Ferreira Mesquita e brazilian, are 26 de ani si joaca la Chernomorets Burgas, unde antrenor e Krasimir Balakov.

• Post publicat initial pe blogul ProSport si recosmetizat de echipa redactionala a www.caretas.ro.

Peste drum e un fost camin de nefimilisti, confort V, cu buda la cap de coridor, una la doua etaje. 30 de ferestre si 152 de antene de Digi, Boom si alte cele (data viitoare, vin cu o poza-n dinti). Ocupantii camerelor au o singura ocupatie: sa plateasca intretinerea in numele rudelor lor, plecate in Spania si Italia la furat, la futut sau, in cazuri extreme, la munca. Dupa acoperirea cheltuielilor, oamenii investesc. In boxe si statii, astfel incat succesiunea de sunete sa poata traversa strada, sari gardul, pacali tamplaria si lovi ciocanelul, scarita si nicovala oricui. Practic, vecinii dau mu…zica la tot cartieru’. Western Union functioneaza in timpul saptamanii, asa ca, in weekend, tot vecinul are de-un gratar, de-o bere si de o manea. Da, dar oamenii astia nu asculta orice manele. Exista manele si manele. Adrian Copilul Minciune sau Nicolae Gula n-o sa auziti in Turnatorie. Aici este centrul manelelor underground. Asa am avut ocazia unica in viata sa cunosc opera unor artisti necunoscuti publicului larg, dar care au avut o contributie uriasa la dezvoltarea acestui curent al muzicii contemporane. Oameni cum ar fi Sandu Ciorba, Printesa de Aur, Marius de la Focsani, Costel Ciofu. Artisti care au inovat, care au deschis drumuri. Pe nedrept mai putin cunoscuti ca omologii lor din alte domenii, Eisenstein in cinematografie sau Helenio Herrera in fotbal.

Ne teleportam in Bulgaria si dam drumul la televizor. Popor de manelisti, ai mei au vreo 3-4 posturi TV pe care dau numai tipul asta de nemuzica. In Bulgaria, maneaua se numeste chalga si o canta niste domnisoare blonde si siliconate, care au niste videoclipuri scumpe platite de prietenii lor care invart bani gri, in cel mai bun caz. N-au personaje ca Sorinel Pustiu’ sau Romeo Fantastik, la ei barbatii chalgisti sunt clar in inferioritate, sub 10%. Revin, blonde, silicoane, buric, ritm incert, mereu acelasi, videoclipuri ceva mai spalate si sigur mai scumpe ca la noi. Da’ tot manele e. Buuuuun. Pe posturile astea de manele, mai apare cate un guru de pe la noi, un Costi care face un featuring cu o gurista locala, chestii d-astea. Ne-am obisnuit si ne radem, ce dracu’ sa facem? Azi, insa, ceva s-a schimbat. Cautam ceva de limba engleza, un BBC, un CNN, poate chiar un VH1, oricum, ceva fara “tătă”. Ajung pe o maneloviziune. Aud un glascior strans de boase care se vaita in romaneste. Vad un baiat pe care nu-l cunosteam. Un bronzat care urla o manea pe un post bulgaresc, unul din ala care te face sa-ti pui mana pe portofel si sa-l tii strans, daca-l vezi in 335. Ascult capodopera si astept sa vad cum il cheama pe artistul care-a zamislit-o. Si, in momentul in care apare burtiera, ma luminez la fata. Definitiv. Il cheama Alberto-Voce-de-Diamant.

• dupa orgasmul barcelonez, am fost taiat de la bucurii sportive: am vrut o finala UEFA Hamburg – Dinamo Kiev, am primit un Werder – Sahtior; Steaua si Dinamo au jucat cel mai urat meci din istoria fotbalului, examen de absolvire al “Scolii Telespectatorului Masochist”; Levski a batut pe TSKA, a relansat campionatul (TSKA are un punct in plus, cu 4 etape inaintea finalului), dar si-a pierdut unul dintre simboluri, pe “Gonzo” Ivanov, accidentat grav la 33 de ani; Viborg a luat bataie de la Györ (mai multe, maine, pe www.caretas.ro); Llorente, de la Villarreal, profesionist si cinic, si-a facut treaba si a amanat sarbatoarea Barcei.

• ziceam ca ieri am fost in misiune; prea multe detalii nu pot sa va dau, pentru ca ar trebui sa va omor; dar, la cat sunteti de putini, mi-ar fi usor, v-as lua pe toti pe bicicleta si am face accident; ideea e ca m-am intalnit cu niste oameni si am cumparat ceva LEGAL de la ei; misto a fost ca trebuia sa par un baiat care vine pentru prima oara in Sofia; mi-a placut mult rolul, am mai scos nasu’ afara din redactie; de-asta m-am si implicat atat de mult si chiar am exagerat de cateva ori intentionat, just for fun; de exemplu, m-am intalnit cu ei la 200 de metri de blocul in care stau de juma’ de an; pe strada, ii intrebam de cladiri, de carciumi, de strazi; am intrat sa bem un suc si mi-era tarsa sa nu ma recunoasca chelnerita; ii auzeam vorbind despre mine in bulgara si ma faceam ca nu inteleg ce cacat mananca; abia dupa ce am incheiat afacerea si ne-am dat mainile, am luat de pe masa telefonul meu banal, de roman care n-a fost niciodata in Balegaria, un Nokia cu tastatura cu litere chirilice, si am anuntat: “mission accomplished”.

Dar acum sunt deja prea multi romani. La Veliko Tarnovo si la Nisipurile de Albena, mai repede gasesti un bulgar care sa nu stie cine a fost Hristo Botev decat unul care sa nu-ti poata spune “pizda ma-tii” cu accent de Moreni. O faza superba li s-a intamplat, in taxi, unor amici, veniti in vizita la unul dintre noi, cei 5 mamaligari. Domnul catre sotie, in limba romana: “La ce te uiti asa?”; ea, tot in romana: “La matreata lu’ asta (nota: adica a soferului)”; mai departe, el sau ea, tot in romana: “Asta poate sa ne duca pe unde vrea el, ca nu ne prindem”; soferul, intr-o romana de profesor universitar, doctor in litere la Universitatea Bucuresti: “Stati linistiti, e cel mai scurt drum”. Curcubeul aromelor Skittles pe fata romanilor nostri. Mama lu’ soferica era olteanca, nascuta si crescuta in Craiova.

Ieri eram in supermarket, cu colegul Emilica. Nu eram hotarati ce apa plata sa luam si vorbeam cam cum vorbesc romanii cand se cred singuri pe lume. Un pic mai tare decat un Boeing 747 la decolare si mult mai porno ca eleva cu acelasi nume. Un nene vine la noi: “Sunteti din Romania?”, “Da”, am raspuns rusinati. “De unde?”, “Din Bucuresti”. N-am zis si numele companiei la care lucram, ca inca ne place sa avem cartea de munca la ITM. Omul, sociabil si decent, ar fi vrut sa se imprieteneasca cu noi. Dar cu fratii Mowgli n-ai nici o sansa. “Suntem 5 romani aici si deja ni se pare ca suntem cam multi”, a fost fraza cu care stapanii pesterii i-au inchis gura bietului om. Si cand te gandesti ca acum cateva luni nu-mi venea sa cred povestile spuse de prietenii din strainatate, cum ca romanii se inraiesc imediat de trec de Vama Bors… Giurgiu a intrat si el la joc.

Unul dintre romanii de la Sofia e din Campina. N-am acordul lui pentru a-i folosi numele, asa ca o sa-l numim, de acum inainte, “Cosmin Ilie”. “Cosmin Ilie” lucreaza la ХП, adica HP (domnu’ Hewlett, doamna Packard, IBAN-ul meu e…) si, de parca n-ar fi de ajuns ca e campinean, mai are un defect: m-a invatat sa joc biliard sau macar a incercat. Asta undeva in cretacic, cand biblioteca din Campina se inchidea exact la ora la care Vento isi astepta clientii (stiu ca e nonstop carciuma, da’ mai lucrez si eu la text, nu sariti de cur in sus!). Cu “Cosmin Ilie” nu m-am mai intalnit de vreo 5 ani, dar nu s-au schimbat multe. Tot el ma bate la biliard.

Si el mi-a adus aminte de personajul din povestea de mai jos.

Azi am avut, insa, o refelatie.

Paranteza. Cu Nicu Perojuc sunt coleg de aproape 6 ani. Inainte, ne bateam pe o merdenea de la patiseria “Salmonella” din Republica, unde dadeam cu sapa. Pero munceste acum in Ucraina, ceea ce nu e intamplator, pentru ca e ucrainean. Asa ca acum ne certam pe Insula Serpilor. Gata paranteza.

Nicu, de la celalalt capat al messenger-ului, mi-a povestit despre şevcenci. Pe langa astia, bulgarii sunt pistol cu apa. Ucrainenii au mai multe libere. Dar asta nu e tot. Daca, printr-o conspiratie internationala, sarbatoarea cade sambata sau duminica, ziua libera se muta automat luni (1 si 2 mai – libere; 2 – sambata; rezulta 1, 2, 3 si 4 mai – zile de frecat duda; Radu Duda).

Imi cer mii de scuze greu incercatului popor bulgar si sunt alaturi de cetatenii sai in acest moment greu al existentei lor, cand afla ca sunt altii care dau luciu flautului mai temeinic decat ei.

Aici traieste izolat, dar linistit si impacat cu el insusi, Melnik, cel mai mic oras al Bulgariei. De fapt, e un sat, cu vreo 2-300 de locuitori, dar “cel mai mic oras” vinde mai bine decat “unul dintre sutele de sate”. Ei zic ca au motive istorice, eu zic ca-i vorba de marketing. Sat, oras, megalopolis, n-are nici o importanta. Important e ca locul e al naibii de frumos, dupa cum se poate vedea si din jpg-urile alaturate.

N-are nici o legatura cu Bulgaria. Peisajul, aerul, arhitectura, mancarea, muzica, vinurile, toate sunt diferite. Eu am zis ca miroase a Grecia. Colegul bulgar Ogi m-a corectat: “Nu e Grecia, e Macedonia. Si nu mai balangani cuvantul asta pe aici”. Subiectul e mai mult decat sensibil.

Mehana. Asa se numesc, in Bulgaria, carciumile traditionale, aflate, de obicei, la parterul sau subsolul pensiunilor. In Melnik, toate casele sunt pensiuni. Eu am barbotat un pranz senzational si jenibil de ieftin la Mehana Varvara.

Mitko Shestaka. Adica Mitica Sesaru’ sau Mitica-Sase-Degete. Asa umbla vorba, cum ca omu’ ar avea si TVA la una dintre maini. Acum, nu stiu daca e adevarat sau daca vezi tu sase degete dupa ce te cinsteste Mitko. Pentru ca Mitko mai are ceva: pivnita. Ca sa ajungi la Mitica-Sase-Degete, urci putin pe o poteca stramta si pietruita. “Cat sa-mi faca sete”, zici, cand incepi urcusul. Exact ininte sa schimbi textul cu “Imi bag pula-n vinul lui”, ajungi sus, la gura pesterii.

Da, pivnita lui Mitko e sapata-n munte, inauntru e intuneric si celebrele 8 grade pastreaza vinul perfect. Pestera e lunga, plina de butoaie si de mese de lemn, pentru ca Mitko nu da numai la pachet. Poti sa bei si loco. Nu-i tii ocupate mesele prea mult. Mitko are scoala-n el si te-mpacheteaza cat ai zice “şardonetătă”. Colegul Ogi, un baiat care baga apa-n gura numai cand se spala pe dinti, mi-a spus ca, acum cativa ani, Mitko i-a imbatat cui, muci, zdrente, lemn in 25 de minute pe el si pe 4 prieteni de-ai lui. “Hai, gustati un paharel si din vinu’ asta. Sa-mi sara mie ochii daca nu e de 10 ori mai bun. Luati numa’ o gura si, daca nu va place, nu-l platiti”.

Verdict www.caretas.ro:

Nu merita sa veniti special din Romanica, dar ar fi o mizerie sa treceti pe langa si sa nu opriti.

PS: La Melnik am ajuns fiindca am avut treaba la stadionul din Sandanski, la 5 km distanta. Ca eu am venit in Bulgaria sa muncesc, nu sa ma distrez, ati inteles?

L-am intalnit la Sofia, in octombrie anul trecut. Eram in Bulgaria de vreo trei saptamani si de doua ma ploua. Ma simteam ca un castravete murat. Ploaia marunta si murdara cadea enervant, englezeste peste stadionul gol al Slaviei Sofia. Nu venise nimeni la stadion si parea ca meciul se joaca numai ca sa-l dam noi la TV. Dupa meci, David a venit la car in speranta ca da peste cineva care vorbeste engleza si care-i poate da o foaie cu echipele. M-a gasit si crede, probabil, si acum ca EL a avut noroc. Se grabea sa ajunga la aeroport. Am stat de vorba numai 5 minute, cat i-a luat sa scrie in carnetelul lui, cu litere latine, mici si ordonate, de contabil plictisit si plictisitor din Wolverhampton, numele jucatorilor. Si-n 5 minute mi-a povestit lucruri care m-au facut sa ma simt, in acelasi timp, superficial si norocos, ignorant si mandru.

David Denton isi pregateste tot sezonul ca marii antrenori, cu cateva luni inainte. Isi aranjeaza biletele de avion si cazarile din timp, ca sa fie mai ieftin. Si apoi, la sfarsit de saptamana, dupa ce-si termina pasionanta si deloc monotona munca de contabil de provincie, David pleaca in lume. La meci.

In vara trecuta, a fost in Estonia. In liga a 5-a, e o echipa in care joaca profesori universitari. Restantieri la materia fotbal, domnii profesori o iau pe coaja de nu se vad. Cand a fost David la meci, au luat numai 10. Acasa. Omu’ nostru s-a dus sa stea de vorba cu ei. A doua zi, la receptia hotelului, a gasit o cutie in care erau doua fulare si un tricou. “That’s real football. You go to Old Trafford and you don’t get this”. Acum cativa ani, si-a luat prietena de mana si au fost cu cativa copii cu nevoi speciale la Madrid, la Real – Cadiz. Dupa meci, au mers cu pustii la vestiare, sa stea de vorba cu Beckham, Raul si Casillas. Alta data, a fost la un joc la care erau mai multi fotbalisti decat spectatori. 26 de oameni in tribune in liga a N-spea din Anglia. A notat totul pe carnetelul lui, de contabil plictisit si plictisitor din Wolverhampton. Pana la inceputul sezonului, fusese pe 2.150 de stadioane.

A terminat de scris, de povestit si a dat sa plece. “Hey, David, why don’t you write a book?”, l-am intrebat. Mi-a zambit si, din raspunsul lui, am inteles ca n-am inteles nimic: “This is just for me. It’s my hobby. I don’t want to share this with anyone else”.

• Post publicat initial pe blogul ProSport si recosmetizat de echipa redactionala a www.caretas.ro.

• Pe langa astia de peste drum de Giurgiu, noi, romanii, suntem seriosi ca nemtii, muncitori ca japonezii si exacti ca elvetienii.

Daca stii cum sa-ti iei zilele de concediu, daca mirosi cum sa le combini cu weekend-urile si cu hectarele de zile libere de la guvern (gen Ziua Alfabetului Chirilic – asta da o bere pe 24 mai; da, tot luna asta), o zgudui mai bine de doua luni intr-un an. Colegul Cain, care a facut facultatea SI la Sofia, spunea ca fiecare zi in care un bulgar a dat cu o sapa in cap unui turc e acum sarbatoare nationala. El avea, in vremea studentiei, Ziua Studentului Bulgar, urmata, la doua saptamani, de Ziua Studentului de la Universitatea din Sofia. Ca nu le place la scarbici putem intelege, dar ca fac misto si de altii, asta chiar e hemoglobina balcanica.

Clientii preferati ai castravetilor sunt sarbii. Au si un fel de banc.

• Cica un sarb se angajeaza la patron, tot un sarb. In prima zi i se prezinta programul de lucru: luni ne odihnim dupa weekend, nu muncim, marti nu muncim, ne pregatim de munca, miercuri muncim, joi ne odihnim dupa ziua de munca, vineri ne pregatim de weekend, sambata si duminica e weekend, luni ne revenim dupa weekend, marti ne pregatim de munca, miercuri muncim. La care angajatul: hai, bre, chiar in fiecare miercuri?