CAstRavETAS.RO

Vreau la Ciudad de Mexico. “S-o f… ia” e deja prea mica pentru personalitatea mea coplesitoare si fizicu-mi impunator. Nu ma mai pot duce nicaieri fara sa intalnesc pe cineva cunoscut. N-ar fi fost o problema in Campina, unde suntem 73 toti. Nici in Bucuresti, unde sunt ceilalti 42.182 de campineni. Da’ nici in Sofia sa nu mai ai liniste… La benzinarie m-am intalnit cu Joro Kondakov, directorul administrativ de la noi de la uzina. In carciuma, cu o colega de la montaj. La Varna, intr-un pet shop, cu seful arbitrilor. La striptease, cu… Hai, ca nu dau chiar tot din casa. Oricum, persoana cunoscuta, nu ma asteptam sa fie acolo.

Dar acum sunt deja prea multi romani. La Veliko Tarnovo si la Nisipurile de Albena, mai repede gasesti un bulgar care sa nu stie cine a fost Hristo Botev decat unul care sa nu-ti poata spune “pizda ma-tii” cu accent de Moreni. O faza superba li s-a intamplat, in taxi, unor amici, veniti in vizita la unul dintre noi, cei 5 mamaligari. Domnul catre sotie, in limba romana: “La ce te uiti asa?”; ea, tot in romana: “La matreata lu’ asta (nota: adica a soferului)”; mai departe, el sau ea, tot in romana: “Asta poate sa ne duca pe unde vrea el, ca nu ne prindem”; soferul, intr-o romana de profesor universitar, doctor in litere la Universitatea Bucuresti: “Stati linistiti, e cel mai scurt drum”. Curcubeul aromelor Skittles pe fata romanilor nostri. Mama lu’ soferica era olteanca, nascuta si crescuta in Craiova.

Ieri eram in supermarket, cu colegul Emilica. Nu eram hotarati ce apa plata sa luam si vorbeam cam cum vorbesc romanii cand se cred singuri pe lume. Un pic mai tare decat un Boeing 747 la decolare si mult mai porno ca eleva cu acelasi nume. Un nene vine la noi: “Sunteti din Romania?”, “Da”, am raspuns rusinati. “De unde?”, “Din Bucuresti”. N-am zis si numele companiei la care lucram, ca inca ne place sa avem cartea de munca la ITM. Omul, sociabil si decent, ar fi vrut sa se imprieteneasca cu noi. Dar cu fratii Mowgli n-ai nici o sansa. “Suntem 5 romani aici si deja ni se pare ca suntem cam multi”, a fost fraza cu care stapanii pesterii i-au inchis gura bietului om. Si cand te gandesti ca acum cateva luni nu-mi venea sa cred povestile spuse de prietenii din strainatate, cum ca romanii se inraiesc imediat de trec de Vama Bors… Giurgiu a intrat si el la joc.

Unul dintre romanii de la Sofia e din Campina. N-am acordul lui pentru a-i folosi numele, asa ca o sa-l numim, de acum inainte, “Cosmin Ilie”. “Cosmin Ilie” lucreaza la ХП, adica HP (domnu’ Hewlett, doamna Packard, IBAN-ul meu e…) si, de parca n-ar fi de ajuns ca e campinean, mai are un defect: m-a invatat sa joc biliard sau macar a incercat. Asta undeva in cretacic, cand biblioteca din Campina se inchidea exact la ora la care Vento isi astepta clientii (stiu ca e nonstop carciuma, da’ mai lucrez si eu la text, nu sariti de cur in sus!). Cu “Cosmin Ilie” nu m-am mai intalnit de vreo 5 ani, dar nu s-au schimbat multe. Tot el ma bate la biliard.

Si el mi-a adus aminte de personajul din povestea de mai jos.