CAstRavETAS.RO

Imi place la Campina. E locul in care ma duc atunci cand nu sunt la Sofia, la Bucuresti sau in alta parte . Adica, adunate, sa fie vreo 15 zile pe an. Stau in Turnatorie (spuneam si acum cateva saptamani, un cartier marginas, sarac si murdar al metropolei), cum mergi de la “Mec 2″ (liceul mecanic, unitate de invatamant de traditie care ofera lumii intregi, in fiecare an, cel mult doua exemplare din specia “bacalaureat”) spre zona numita Mogador, cunoscuta si ca Harlem-ul Campinei . Cel mai misto e vara. Grade mai putine ca la Bucuresti, curte, umbra, verdeata, flori, pasarici in copaci, pasarele pe strada, o casca-n ureche, o carte-n mana dreapta, o bere-n mana stanga. Pe scurt, etapa a VIII-a din “Sa invatam sa atingem nirvana in 12 pasi usori”.

Peste drum e un fost camin de nefimilisti, confort V, cu buda la cap de coridor, una la doua etaje. 30 de ferestre si 152 de antene de Digi, Boom si alte cele (data viitoare, vin cu o poza-n dinti). Ocupantii camerelor au o singura ocupatie: sa plateasca intretinerea in numele rudelor lor, plecate in Spania si Italia la furat, la futut sau, in cazuri extreme, la munca. Dupa acoperirea cheltuielilor, oamenii investesc. In boxe si statii, astfel incat succesiunea de sunete sa poata traversa strada, sari gardul, pacali tamplaria si lovi ciocanelul, scarita si nicovala oricui. Practic, vecinii dau mu…zica la tot cartieru’. Western Union functioneaza in timpul saptamanii, asa ca, in weekend, tot vecinul are de-un gratar, de-o bere si de o manea. Da, dar oamenii astia nu asculta orice manele. Exista manele si manele. Adrian Copilul Minciune sau Nicolae Gula n-o sa auziti in Turnatorie. Aici este centrul manelelor underground. Asa am avut ocazia unica in viata sa cunosc opera unor artisti necunoscuti publicului larg, dar care au avut o contributie uriasa la dezvoltarea acestui curent al muzicii contemporane. Oameni cum ar fi Sandu Ciorba, Printesa de Aur, Marius de la Focsani, Costel Ciofu. Artisti care au inovat, care au deschis drumuri. Pe nedrept mai putin cunoscuti ca omologii lor din alte domenii, Eisenstein in cinematografie sau Helenio Herrera in fotbal.

Ne teleportam in Bulgaria si dam drumul la televizor. Popor de manelisti, ai mei au vreo 3-4 posturi TV pe care dau numai tipul asta de nemuzica. In Bulgaria, maneaua se numeste chalga si o canta niste domnisoare blonde si siliconate, care au niste videoclipuri scumpe platite de prietenii lor care invart bani gri, in cel mai bun caz. N-au personaje ca Sorinel Pustiu’ sau Romeo Fantastik, la ei barbatii chalgisti sunt clar in inferioritate, sub 10%. Revin, blonde, silicoane, buric, ritm incert, mereu acelasi, videoclipuri ceva mai spalate si sigur mai scumpe ca la noi. Da’ tot manele e. Buuuuun. Pe posturile astea de manele, mai apare cate un guru de pe la noi, un Costi care face un featuring cu o gurista locala, chestii d-astea. Ne-am obisnuit si ne radem, ce dracu’ sa facem? Azi, insa, ceva s-a schimbat. Cautam ceva de limba engleza, un BBC, un CNN, poate chiar un VH1, oricum, ceva fara “tătă”. Ajung pe o maneloviziune. Aud un glascior strans de boase care se vaita in romaneste. Vad un baiat pe care nu-l cunosteam. Un bronzat care urla o manea pe un post bulgaresc, unul din ala care te face sa-ti pui mana pe portofel si sa-l tii strans, daca-l vezi in 335. Ascult capodopera si astept sa vad cum il cheama pe artistul care-a zamislit-o. Si, in momentul in care apare burtiera, ma luminez la fata. Definitiv. Il cheama Alberto-Voce-de-Diamant.